Sudoarea îmi curge în broboane mari, îmi scaldă sprâncenele, îmi intră în ochi. Mi-am tras pumnalul din teacă... Am să ucid cu sânge rece primul inamic.

Cu sânge rece... Uşor de spus ! Ştiu că n-o să am „curajul" să, ucid cu armă albă. Capul mi s-a golit de tot. Mă şterg mereu la ochi cu o bucată de paraşută, ca să mă pot uita la santinela liniştită, la minutarul ceasului, la băieţii întinşi pe jos... O buburuză urcă răbdător pe-un fir de iarbă sub nasul meu : când ajunge în vârf, firul de iarbă se îndoaie, gîngania se prăbuşeşte pe spate, îşi mişcă picioarele, se redresează şi ia urcuşul de la cap : o întreagă lecţie !

H fără zece secunde. M-am încordat, gata să sar.

N-am să pot niciodată ucide cu un cuţit, vâr sabia la loc în teacă

şi amorsez o grenadă pe care-o strâng în mâna dreaptă.

Ora şase şi cinci minute.

Explozia transformatorului încă îmi mai răsună în urechi, santinela s-a oprit, uluită. Ridic căpăcelul, număr până la patru şi, de la mai puţin de doi metri, îi azvârl maşinăria la picioare. Soldatul se prăbuşeşte, rupt în bucăţi.

M-am năpustit urlând, urlând, paraşutiştii mei mă urmează.

Îie... iie... iuu... u... u... u...

Neglijând s-o mai luăm pe sub copaci, ne repezim spre clădire, amorsându-ne grenadele.

În câteva secunde, ferestrele de la parter sunt pulverizate, înăuntru izbucnesc urlete.

229

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Alte opt grenade prefac în ţăndări ferestrele de la etaj, strigătele răniţilor se înalţă în crescendo, între două explozii câteva gloanţe răsună într-un colţ al parcului.

Dinspre interior, nici o reacţie.

Fac semn celor patru dinainte desemnaţi să dea ocol împreună

cu mine clădirii, iar celorlalţi trei să stea lipiţi de-a lungul ferestrelor.

În trecere, azvârlim două încărcături Gammon pe ferestrele laterale. Edificiul se zguduie, un fum negru iese în volute groase prin ferestrele distruse.

Pătrund primul prin uşa de serviciu, aflată pe latura sudică a clădirii. Ghipsul de pe plafoane cade întruna în cataracte orbitoare.

Miroase a exploziv, a urină caldă şi chiar a moarte... Un miros asemănător celui răspândit de un iepure prost împuşcat, căruia i-au plesnit maţele.

La dreapta, o uşă închisă împodobită cu plăcuţă scrisă cu litere gotice anunţă : HAUPTMANN. Cum am fost învăţat în comandouri, mă dau un pic îndărăt, îmi iau avânt şi sar cu picioarele lipite la înălţimea broaştei.

Uşa cedează de la primul asalt, iar eu aterizez în birou într-o tumbă.

Probabil că tocmai asta m-a salvat : în clipa când ating pământul, biroul explodează, pereţii se crapă, plafonul se năruie.

Sunt asurzit de-a binelea, orbit de praf şi de moloz. Zăpăcit cu totul, mă ridic pe dibuite. Carabina pe care-o aveam atârnată de gât, spânzură la capătul curelei, ruptă in două. Binoclul mi s-a făcut ţăndări, rupt şi el în două bucăţi, care se balansează prosteşte de cureluşa de la gât.

230

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Merg clătinîndu-mă pe picioare până la ieşirea ce dă spre livadă.

Printre lacrimile ce-mi împăienjenesc ochii, zăresc un neamţ la vreo zece metri, ascuns pe jumătate îndărătul unor tufişuri joase.

Işi duce arma la umăr, mă ocheşte..:

Mă uit la el zăpăcit, incapabil să întreprind ceva.

Nu aud împuşcătura, am doar impresia că mi se smulge pielea de pe frunte şi, ca printre-o minune, devin iarăşi lucid... lucid şi furios

: ticăloşii ăştia mi-au distrus carabina, mi-au spart binoclul cu lentile Zeiss care la New York m-a costat o jumătate de soldă, iar acum trag şi-n mine...

Pun mâna pe Colt şi trag în adversarul meu. Are mai puţin noroc decât mine, capul îi face explozie şi se clatină îndărătul tufişului, ea marionetele în care tragi pe la standurile de tir de prin bîlciuri, ce se răsucesc din ţâţâni, apoi dispar printr-o trapă.

În afară de câteva focuri răzleţe, trase la începutul atacului, nemţii n-au reacţionat deloc.

Pătrund din nou în clădire, ţinînd doar coltul în mână. Atât mi-a mai rămas... Şi răcnesc din rărunchi :

— Coborîţi cu toţii acum... Şi ceva mai repede ! Altfel dau foc la baracă. Auziţi ?

Alte patru încărcături Gammon explodează" afară..

— Repede... Repede... Şi fără să trageţi !

Bellon şi Paulus au venit lângă mine, în hol, la picioarele scării prăbuşite.

Un ofiţer neamţ se iveşte pe palierul de la etaj cu braţele ridicate.

231

Edgard Thomé – Parasutati in infern

— Nu drageţi... Nu drageţi.... Cum să copor ? Nu mai e scară !

— Atunci sări nătărăule, ce mai aştepţi ! îi strigă Le Nabour.

Celălalt nu înţelege.

— Coboriţi ! Hai, în viteză ! Săriţi cu toţii ! Unul câte unul.

Repede, repede ! Şi dacă vreunul din voi face pe nebunul, vă lichidez pe toţi !

Ofiţerul, un căpitan, sare primul, agăţîndu-se de balustradă.

Cade dizgraţios pe fesele-i mari. Să tot aibă vreoa patruzeci de ani.

Bine hrănit, fără îndoială că nu-i un animal de luptă. Se ridică stângaci, îi e teamă. Mi se adresează în englezeşte.