Un clar de lună desăvârşit luminează peisajul ; ceea ce văd aduce doar pe departe cu hărţile cercetate de mine în cursul după-amiezii, dar e firesc : nici un fel de lumină care să îngăduie reperarea unui oraş şi să te situezi în raport cu el.
— Go !
Am trecut de uşă şi sunt smuls la orizontală. Îmi închipui că
sunt pe burtă şi privirea îmi e atrasă de un cerc galben-oranj... Un proiector al antiaerienei dat la mic. Doamne, sunt pierdut ! Paraşuta se deschide. De fapt eram pe spate şi mă uitam la lună...
Dacă nervii îmi joacă feste înainte de-a ajunge pe pământ, halal războinic am să mai fiu !
Efectuez automat toate manevrele ca să dau drumul leg-bag-vlui şi aterizez printre ferigi, în picioare, fără zgomot, fără izbitură : e pentru prima oară în viaţă când n-am fost nevoit să fac o tumbă.
Îmi scot hamurile şi-mi pun lucrurile grămadă.
O privire spre busolă, ca să-mi dau seama de azimutul zborului şi, cu carabina la subsuoară, pornesc în căutarea lui Klein.
— Le Nabour?
— Da, domnule locotenent !
202
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— OK, stai aici. L-ai văzut pe Guichard ?
— A deviat spre sud, l-am văzut aterizând de cealaltă parte a vâlcelei ăsteia.
— Bine, mă duc să văd. Urcă spre Klein, în locul meu. Unghiul de mers : două sute cincizeci de grade.
Recuperarea lui Guichard îmi ia un sfert de oră. Ne întoarcem la locul unde mi-am lăsat echipamentul, îl lasă şi el pe-al lui şi pornim în căutarea celorlalţi.
— Dumneata eşti, Klein ?
— Da, domnule locotenent. Toată lumea e OK în afară de Philippe Dubosc : avea puşca mitralieră la el şi a aterizat fără să poată
da drumul la leg-hag, iar puşca mitralieră i-a rupt piciorul. Bruand şi Bellon sunt lingă el.
— Mă duc să-i văd. Adună-i pe ceilalţi, luaţi-vă raniţele şi paraşutele şi veniţi la noi.
Philippe plânge de furie şi scrâşneşte din dinţi. Ceilalţi vin şi ei : foarte departe, la est, se aud câinii lătrând...
— OK toată lumea ? Nu ştiu deloc unde ne aflăm şi e imposibil, noaptea, să stabilesc coordonatele corect. În orice caz, suntem în plină
câmpie. Inutil să rătăcim orbeşte. Am să-i fac o injecţie cu morfină lui Dubosc, iar voi să vă instalaţi în formaţie de protecţie circulară, la treizeci de metri de el.
Briguet, eşti servantul numărul doi la puşca mitralieră, aşază-te în poziţie de tragere cu fata spre sud şi acoperă-mă, mă duc în recunoaştere în direcţia asta. Klein, preiei comanda până la întoarcerea mea.
— Bine, domnule locotenent.
203
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Şi dispar în noapte
După o jumătae de oră de mers, nu sunt cu nimic mai dumirit : tufişuri, garduri vii, ogoare, drumeaguri desfundate, lande pline de drobiţă... Nimic ieşit din comun în peisaj care să-ţi îngăduie să te orientezi.
Dacă pilotul a procedat corect, ar trebui să fim, în principiu, la nord-vest de Daoulas... Dar unde, exact ?
Nici un zgomot de nici un fel, în afară de strigătul huhurezilor care se aude din locuri fixe. Aşadar nimeni nu-i stânghereşte, aşadar nimeni nu ne caută. Pînă acum, lucrurile nu stau prea rău, cum spunea un paraşutist care cădea cu pînza paraşutei „în torţă" (nedesfăcută), în timp ce trecea prin dreptul unei ferestre de la primul etaj.
Inutil să-mi prelungesc plimbarea, mai bine să mă întorc şi să-i liniştesc pe băieţi.
— Halt !
— OK... Bine, Bellon, m-ai reperat de la zece metri, de-ar fi fost un friţ, n-ar fi avut nici o scăpare... Şi-ai rămas foarte calm.
— Aţi răcnit destul la mine în Scoţia, domnule locotenent, şi maţi tras în tărbacă de câte ori a fost nevoie, ca acum să fiu în stare să mă
camuflez şi să tac.
— Bine. Adună-ţi camarazii şi adă-i la mine.
— Toată lumea prezentă ?
— Toată lumea !
— Cum se simte Philippe ?
