mai mică intenţie ca ei să fie cei ucişi, dar am nevoie de ei ca să derutez întăririle. Când ne vom ciocni... Dumnezeu cu mila: n-au decât să se culce, să se ascundă, să fugă, puţin îmi pasă. În orice caz, n-o să-i împuşcăm pe la spate.

― Pas alergător..." Mai repede ! Mai repede ! Nemţii fug în faţa noastră ca o turmă înnebunită, ţinându-şi pantalonii cu amândouă

mâinile.

Îi împingem pe porţiunea îngustă a drumului în clipa când prima maşină-automitralieră pătrunde din direcţie opusă.

Le Nabour îmi dă o încărcătură Gammon şi aleargă pe urmele mele. Ne căţărăm pe taluzul care domină punctul de control.

Automitraliera merge pe ralantiu. Şoferul nu pricepe nimic : nu vede în faţa lui decât nemţi dezarmaţi care strigă, se agită, se îmbrâncesc, se răzleţesc...

Nici nu va înţelege vreodată ceva : prima Gammon aruncată de mine explodează pe habitaclu, iar maşina blindată se dislocă, fără să fi apucat să tragă un singur foc.

Andre îmi întinde o a doua Gammon, destinată unui camion care venea în urmă cu zece metri. Începe şi el să ardă ; câtiva SS-işti uşor răniţi ies din el şi se azîrla într-o livadă, aflată de cealaltă parte a drumului.

Un camion se îndreaptă într-o viteză nebună spre punctul de control. Depăşeşte pe dreapta camionul cuprins de flăcări, încalecă pe taluz, trece de epava auto-mitralierei blindate şi de baraj.

Grenada azvârlită de Andre Le Nabour explodează din plin în coviltirul lui. Spatele camionului nu mai e decât o platformă fără osie, pe care se află de-a valma morţi, răniţi, muribunzi. O ultimă icnitură a 235

Edgard Thomé – Parasutati in infern

motorului şi camionul se opreşte la zece metri în spatele nostru, drept în mijlocul drumului.

În livada din faţă, SS-iştii n-au tras încă nici un glonte. Panică

absolută. Paraşutiştii mei, invizibili, îi doboară întruna. Nu se aude decât pocnetul sec al carabinelor noastre.

O automitraliera blindată în pană, şi trei camioane intacte s-au oprit la o sută de metri în stânga mea, iar infanteriştii nemţi ies din ele oarecum în ordine. Aleargă cu toţii spre livadă, aflată la mai puţin de treizeci de metri de noi. Incep să-şi vină în fire. Un ofiţer care-şi cunoaşte meseria îi organizează. Dă ordin să se aducă o mitralieră.

Tipul e curajos. E un şef, îşi răcneşte ordinele răspicat, stând drept, în picioare, în ciuda masacrului pe care noi îl facem de jur împrejur. E, de departe, cel mai periculos dintre toţi.

Îi fac semn lui Andre.

— Te ocupi de mitralior... Eu de ofiţer.

Lungiţi pe creasta taluzului, ochim pe îndelete.

Mitraliorul se prăbuşeşte peste maşinărie, glontul meu smulge gâtlejul ofiţerului, care cade pe spate, se zbate cateva clipe, pare a mai zvîcni o dată... apoi nu se mai mişcă deloc.

Paul ― acum ştiu că se numeşte Le Hir ― nu ne-a părăsit de când am luat cu asalt Kommandatura. A intuit intr-o clipă cel mai util lucru pe care-l putea face. E mecanic de meserie şi, în timp ce noi ne băteam, el s-a ocupat de camionul german care adineauri a forţat barajul. L-a scos afară din cabină pe şoferul mort, apoi s-a ocupat de motor. Îmi face semn că e în bună stare.

— Încetaţi focul !... Toţi la mine !... Aruncaţi fiecare câte o grenadă în livadă !... Şi repede la camion : o ştergem !...

236

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Lupta n-a durat nici zece minute. Mă urc în cabină, lângă Paul Le Hir. Băieţii mei sar în spate, plonjînd asupra SS-iştilor morţi sau răniţi. Paul îmi aşteaptă semnalul.

— Dă-i drumul ! Toată lumea-i prezentă !

Ne acoperim retragerea cu rafale scurte trase cu puşca-mitralieră. SS-iştii nici măcar nu mai trag.

După zece minute părăsim şoseaua asfaltată şi o luăm pe nişte drumuri pietroase, pe care Paul le ştie la perfecţie. Goneşte cu acceleraţia la maximum, fără să scoată un cuvânt. Ia virajele la milimetru, neşovăind la nici o răspântie.

Sunt prea obosit ca să pun întrebări... Cad moale, adormit, pe parbriz.

Smucitura bruscă a opririi mă trezeşte. Am dormit doar câteva minute, dar mă simt ceva mai puţin sleit de puteri.

Oamenii mei înconjoară cabina.

— Ce facem cu friţii morţi şi răniţi, domnule locotenent ?

Mi-am mai recăpătat oarecum, prezenţa de spirit.

— Unde ne duci, Paul ?

— Spre Sizun.

— Am trecut de vreo intersecţie în timp ce eu dormeam ? .

— Da, la cinci sute de metri de-aici.

— Mergi până acolo în marşarier. Se uită la mine fără să

înţeleagă.

- Fă ce-ţi spune domnul locotenent, zise Paulus. Nici eu nu pricep, dar are el un motiv. Repede !

Paul se execută.

Odată sosiţi la intersecţie, îl fac să vireze la stânga şi să mai dea 237

Edgard Thomé – Parasutati in infern

îndărăt încă două sute de metri.

— Opreşte !... Bine. Daţi jos pe marginea taluzului morţii şi răniţii. OK, Paul, putem pleca.

— Da, domnule locotenent, dacă-i lăsam pe drumul nostru înseamnă că ne trădam direcţia, nu-i aşa ?

— Exact !... Acum, urmăritorii noştri, dacă vom avea parte de ei, vor trebui să-şi pună mintea la contribuţie. Dar nu cred că am început, să fim urmăriţi. Pentru moment, cred că fac ordine în harababura pe care le-am făcut-o... Unde ne duci exact ?

— La vreo cincisprezece kilometri, la o fermă care ne slujeşte deseori drept punct de raliere. E departe de tot, bine ascunsă între copaci, şi toate drumurile de acces sunt uşor de supravegheat. E chiar la liziera pădurii. Putem s-o ştergem rapid... În caz de vînătoare !

Dragul meu Paul, îmi amintesc de tine cu emoţie : ai făcut multe pentru noi începînd din dimineaţa aceea, iar eu n-am avut prilejul nici măcar să-ţi ofer o ţigară englezească...

Ferma familiei Bougugnnec e o casă tipic bretonă, cu zidurile ei de granit roşu şi ferestrele-i mici cu lintourile dintr-o singură bucată.