controlez execuţia ordinelor date. În privinţa asta, nu-i nevoie să

verific eu însumi, căci ar însemna cu o mână să dau şi cu alta să iau, iar încrederea reticentă nu-i decât o formă de impostură, şi soiul ăsta de minciună nu se poartă printre noi. Când le cer ceva oamenilor mei, ei ştiu că le deleg o parte din responsabilităţile mele, şi nici nu le-ar trece prin minte să nu execute la perfecţie ceea ce pretind să fie făcut.

...Cele cinci Wellington se încălzesc cu motorul la ralantiu.

Verificarea direcţiilor de zbor, împreună cu pilotul, ultimele aranjamente în legătură cu procedura paraşutarii, şi zburăm din nou spre Franţa.

285

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Oamenii ştiu că-mi place liniştea : conversaţiile pe şoptite ale unora nu-i deranjează pe cei care, ca şi mine, vor să doarmă. Şi dormim cu toţii, înainte chiar de-a trece Canalul mânecii.

Dispatcher-ul ne trezeşte ca să ne semnaleze Rouen-ul, care arde la dreapta noastră : un lac de foc unde oameni descumpăniţi pesemene că urlă şi mor prosteşte.

— Ce părere aveţi, domnule ? mă întreabă navigatorul.

― Ce părere ai vrea să am la şase mii de picioare înălţime ?

decât că soarta noastră nu-i chiar atât de rea cu a altora.

Să-ţi faci o părere ! Ca şi cum ar putea fi vorba să-ţi dai cu părerea când e vorba de război şi de moarte, două lucruri atât de stupide încât sfidează judecata. Să-ţi faci o părere...Mai rămân două

ore de zbor până când vom fi deasupra obiectivului. Mai bine e să ni le petrecem dormind, decât gândindu-ne. Şi cu atât mai bine dacă.

dormind, vom visa şi ceva frumos.

Nu-mi amintesc dacă am visat, dar mă trezesc într-un adevărat coşmar : zburăm în plină ininiă a furtuniii, aparatele cele grele sunt minate de colo-colo ca nişte fire de paie, fulgerele spintecă cerul în jurul escadrilei noastre.

Impasibil, navigatorul îşi trasează direcţiile de urmat, apoi făcându-i-se silă, renunţă şi se duce la postul de pilotaj.

Avionul se cufundă brusc în căderi despre care, de fiecare dată, înfricoşaţi la culme, ne întrebăm dacă nu-i vorba de ultima.

Navighează ca un vapor fără stăpân, se restabileşte urmând culoare drepte, apoi din nou derapează pe un tobogan dement.

De data asta, sunt gata să-mi dau drumul fără să-mi pun nici un fel de întrebare. Tunetele îşi repercutează bubuiturile pe panoul 286

Edgard Thomé – Parasutati in infern

carlingii, fulgerele se scaldă permanent într-o lumină lividă. Feţele oamenilor sunt vinete şi se întorc spre mine, într-o întrebare mută...

— Nu vă clintiţi de la locurile voastre. E tot ce-avem mai bun de făcut ca să nu-i dăm bătaie de cap pilotului.

Navigatorul iese din cockpit.

― Aparatele de bord nu mai funcţionează, domnule. Sîntem în plină clocoteală. Pilotul o să încerce să facă cale-ntoarsă şi să ne ducă

acasă. Am survolat Dijonul acum douăzeci de minute, e ultimul meu reper serios. Nu vă putem da drumul la întâmplare... În afară de cazul când daţi o dispoziţie categorică în acest sens, dar, dacă-mi îngăduiţi o părere personală, n-ar fi ceva foarte serios.

E întocmai şi părerea mea.

Să te întorci la bază cu paraşuta în spate îţi dă un sentiment confuz de frustrare, de încoronare a ratării. Dar, în acelaşi timp, un soi de uşurare laşă, pe care de altfel ai refuza s-o recunoşti, te face să aduci mulţumire sorţii care-ţi mai dăruie încă o zi de viaţă liniştită şi o noapte când poţi dormi în patul tău de tabără, iar nu pe pământul jilav.

Inapoiaţi la bază, aflu că alte patru avioane s-au întors fără să-şi fi lansat oamenii. Al cincilea, care zbura în frunte, a putut străbate furtuna cu câteva minute înaintea celorlalte şi, în cursul dimineţii de 28, un mesaj radio ne confirmă că unul din stick-urile mele a putut sări fără nici un pericol deasupra machiului din Lomont.

Oamenii ne vor aştepta în seara asta şi vor baliza zona de aterizare.

Îmi petrec ziua dormind, scăldându-mă şi zăcând la soare.

Oamenii fac la fel sau îşi joacă solda la pocher. În orice caz, nimeni nu 287

Edgard Thomé – Parasutati in infern

cîştigă, nimeni nu păgubeşte, doar că banii trec dintr-un buzunar într-altul : dintotdeauna au pungă comună, iar lirele engleze îmi vor fi înapoiate toate în seara asta. Le voi depune la ofiţerul care face plăţile până la întoarcerea noastră şi redistribuirea lor în părţi egale în ajunul unei viitoare permisii.

De data asta traversăm Franţa sub un cer înseninat. Avionul sare capra peste nişte cumuluşi foarte cuminţi. Când între două aţipeli deschid un ochi, îi zăresc prin trapa deschisă, protectori şi liniştitori, ascunzându-ne din toate părţile proiectoarelor antiaeriene.

— Ten minutes, to go, sir !

Incă zece minute de zbor înainte de-a ajunge la obiectiv.

Dispecerul stilat m-a trezit politicos, oferindu-mi rituala ceaşcă

de ceai, iar eu mă instalez la uşă, ca să zăresc apropierea terenului.

Copilotul, îngrijorat, mă bate pe spate.

— Am impresia, domnule, că friţii au sosit înaintea dumneavoastră. Vedeţi... toate focurile astea pe munte... E fără

îndoială un sat în flăcări. Vreţi totuşi să săriţi ?

- De ce nu ? Paraşutaţi-ne la altitudinea minimă, ca nu fim mult timp vulnerabili. O dată ajuns pe pământ,treaba mă priveşte pe mine.

Aşa cum i-am ordonat, Philippe e lingă mine.

— Dumneata, Philippe, nici vorbă nu poate fi să sări: Intr-un machi liniştit, şi încă ar fi fost ceva la limita chibzuinţei, dar în condiţiile actuale ar fi de-a dreptul o nebunie. O să vii peste câteva zile cu troop-a numărul doi... dacă operaţia e menţinută.

Necăjit, îşi întinde capul peste umărul meu.

— Dar copilotul e de-a dreptul tâmpit, domnule locotenent !

Nu-i vorba de-un sat care arde, ci de focuri dea bucurie.

288

Edgard Thomé – Parasutati in infern

Intr-adevăr, privind mai atent, se vede că sunt focuri de bucurie pe care machisarzii, în delir, le-au aprins ca sa balizeze platoul. Nerozii