Fără arme, jumătate înot, jumătăte lunecând în glodul de pe fund, am ajuns în sfârşit pe celălalat mal. L-am găsit foarte repede pe Garros. O schijă de mortier îi deschisese pieptul. Faţa lui lividă avea acea expresie de mirare incredulă pe care am văzut-o pe faţa atâtor morţi tineri. I-am închis ochiişi i-am transportat corpul în epava unei bărci mai consimţea să se prefacă a pluti. Lingă el, l-am întins pe un ostaş american, singurul supravieţuitor pe care l-am putut descoperi printre atâtea zeci de cadavre cu măruntaiele scoase afară.
În timp ce ne întorceam, nemţii ne-au împroşcat puţin cu mortierele, dar trăgeau prost. Şi pentru că tot eram azi leoarcă, jerbele 324
Edgard Thomé – Parasutati in infern
de apă îngheţată pe care le smulgeau fluviului nu ne mai deranjau deloc. Cât mă priveşte, mă simţeam într-un fel de stare aparte : mă
întorceam din lumea morţilor, eram cât se poate de viu şi încredinţat că sunt invulnerabil.
CE FRUMOASĂ ERA FRANŢA
23 septembrie 1944. Vehiculele erau gata. Cantonamentul ne aştepta în Champagne. Am părăsit frontul Vosgilor, unde începutul toamnei îngreuia înaintarea aliaţilor. Perspectiva odihnei nu entuziasma insă pe nimeni. Totul ne era indiferent.
Ne schimbasem mult din Bretania şi mai resimţeam exaltarea din primele lupte. Eram veterani acum, văzusem prea mulţi morţi, prea mult sânge şi prea mult noroi ca sa mai avem iluzii şi să credem că războiul ar putea fi vreodată în dantele. În câteva săptămâni, băieţii mei îmbătrâniseră. Nu mai glumeau, ca puştii fericiţi ce mai erau incă
în Bretania. Aduceau mereu vorba despre iluziile lor pierdute.
Marcaţi în subconştientul nostru de imaginile gravurilor simpliste de Epinal ― patria în pericol, mobilizarea generală, goana spre frontiere, voluntarii din '43 ― eram nefericiţi că realitatea e atât de diferită. Ce frumoasă era Franţa în timp ce ne aflam în exil, în Anglia ! Amintirile noastre o glorificau şi-o împodobeau ca pe paginile unui ceaslov : toţi francezii erau nişte luptători în Rezistenţă, umiliţi, torturaţi, nerăbdători să înfrângă tirania nazistă... pe când noi, asemeni unor arhangheli, aveam să pogorîm din ceruri ca să le aducem întăriri.
Neştiutorii de noi ! Douăzeci de mii de oameni cel mult se alăturaseră grupării Franţa Liberă, dintre care îndoielnic că abia 325
Edgard Thomé – Parasutati in infern
jumătate au luptat efectiv. După cum erau şi cei, mult mai numeroşi, cărora Franţa Liberă li se alăturase ! În acelaşi timp, treizeci de mii de francezi erau salariaţi ai Gestapoului şi lucrau pentru el. Mai bine de trei sute de mii de legitimaţii de combatanţi voluntari ai Rezistenţei fuseseră, pe cit se pare, distribuite. Desigur, a fost neşansa noastră, dar din combatanţii în chestiune n-am prea văzut mulţi. Îmi aduc doar aminte de sate eliberate la repezeală şi care, pe cit ne-am putut da seama, fuseseră golite de oameni valizi. Când din întâmplare ne întorceam seara ca să rămânem acolo peste noapte, eram înconjuraţi de nişte matadori vulgari, înarmaţi ca bandiţii sicilieni, şi care împingeau spre noi fete tunse în cap. Ştiu că au existat luptători în Rezistenţă eroici, mulţi dintre prietenii mei din copilărie au murit în machi ; din nefericire, nu din ăştia întîlneam pe vremea aceea, prin locurile unde luptam.
Mic grup anonim, înecat în masa unei armate străine, încercam, în ciuda marii noastre tinereţi, sentimentul exasperant de-a fi nişte fosile din alt ev, reprezentanţii unui tip de oameni arhaici, străini de tribul lor. Nu întruchipam nici măcar o tendinţă, nu eram decât un accident derizoriu, nişte Don Quijote întirziaţi, vârîţi într-o aventură în care nimeni nu ne urma
În timp ce noi ne băteam din răsputeri şi fără precupeţire, sute de mii de compatrioţi de-ai noştri stăteau cu prudenţă pe tuşă, departe de lovituri, departe de riscuri, complăcându-se cu mediocritate in măruntele lor fericiri tihnite, combatanţi ai bursei negre, ai crăpelniţei şi-ai afacerilor.
„Vom porni în cruciadă în Europa", ne spusese Montgomery.
326
Edgard Thomé – Parasutati in infern
„Ne vom bate ca sâ construim a brave new world 73 eliberată de ură, de bunulplac şi de spaimă" , mai adăugase Eisenhower. Şi crezusem în cuvintele lor.
Apoi am pierdut doi băieţi în cursul primei misiuni. Apoi încă
alţi trei. Pentru cine ? Pentru ce ? Şi încă aveau să-mi mai fie ucişi...
Pentru nimic ... Ultimul bombardament pesemne că deranjase ceva în capul meu cel spart... Aş fi voit să fi murit şi eu.
Oare ploaia era de vină, toamna sau Lorena aceea lipsită de o bucurie ? Nimănui nu-i erau boii acasă : ne duceam să ne odihnim...
rămâneam să ne batem... să ucidem... să fim ucişi... Nici o deseobire, totul ne era indiferent.
E nevoie de eroism sau de disperare, ca să continui să te baţi când iluziile au murit. Nu dispuneam de eroism, în schimb nu eram departe de disperare.
Maşinile au demarat una după alta, într-o ordine cât se poate de cuminte, respectând la pornire intervalele prescrise.
Pe măsură ce ne îndepărtam de front, uitarea îşi şi începea opera : un ogor cu sfeclă stricat din prostie de staţionarea unor tancuri îmi stârnea dintr-o dată furia de ţăran crescut la coada vacii ; grâul ce putrezea nesecerat lua proporţiile unui cataclism mondial...
Nu mai ştiu care din ofiţeri a accelerat primul, nici care altul, în joacă, a vrui sa-l ajungă, dar foarte repede convoiul a renunţat la frumoasa lui ordine, şi ne-am năpustit spre Reims într-un iureş
nestăpânit, un vacarm nebunesc de claxoane dezlănţuite, de depăşiri catastrofale, cu scîrţîit de pneuri la virajele unde din valee te pândea moartea.
73 O minunată lume nouă. (engl.)
327
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Mai repede, domnule locotenent !... cei din troop-a 2 ne ajung... Vor să ne-o ia înainte... Mai repede ! Porcilor ! Măgarilor !
Ticăloşilor ! La roabă cu voi !
În dimineaţa asta am crezut că suntem bătrâni, dezgustaţi, disperaţi. La o oră abia după ce-am părăsit zona de luptă, nu ne mai gândeam decât la joacă. Pentru moment am uitat de morţi, ne-am înăbuşit durerile : n-aveam mai multă minte decât o ceată de mânji sălbatici, fericiţi în mod animalic că trăim şi nepăsindu-ne decât să-i întrecem pe ceilalţi în viteză.
Gilles Anspach, care a plecat cu o săptămână înaintea noastră, ca să ne pregătească cele de cuviinţă pentru cantonament, s-a descurcat ca un caid : a rezervat exclusiv pentru compania noastră tot satul Ay.
Pe mine m-a răsfăţat cu deosebire : o cameră ca de cocotă de lux, salon şi baie, în casa unuia dintre cei mai mari podgoreni din regiune. Trei sticle de vin stau la rece în lavabo. Să faci baie, să bei rece şi să te întinzi în aşternuturi curate... Nu văd pentru moment ce mi-aş
mai putea dori.
Preţul şampaniei s-a dublat de când cu plecarea nemţilor. Nu ne aşteptam, bineînţeles, să fim sărbătoriţi ca nişte croi, dar de-aici şi până
la a fi luaţi drept anişte nababi americani... Băieţii sparg câteva bistrouri ca să arate, că nu sunt de acord, şi preţurile scad. Jandarmii prea zeloşi o iau pe cocoaşă şi renunţă foarte repede să mai pună
