nu-i cunoaşte pe aspiranţi, adjutanţi şi toată plevuşcă noului lui regiment.
Săptămâna ne-o petreceam în Champagne, week-end-urile la Paris : asta-i rutina absurdă a vieţii de garnizoană, şi totuşi războiul e departe de-a fi fost câştigat.
Şi dacă tot suntem traşi pe sfoară, măcar să fim cu eleganţa !
Oricum, ne simţim mai aproape de tipii lui Leclerc ori de soldaţii Armatei 1, decât de de-alde Dupont-Durand de care ne izbim toată
ziua şi care s-au şi cufundat până-n gât în viaţa lor de viţei puşi la îngrăşat.
Inacţiunea ne irită şi ne dorim cu toţii acum să fim iar angajaţi în război, să-i găsim pe cei care seamănă cu noi şi care vorbesc aceeaşi limbă cu noi, chiar dacă suntem perfect conştienţi că sunt, ca şi noi, păcăliţii isteriei.
Ţinuţi în rezervă, ca nişte specialişti prea de preţ pentru a fi azvârliţi în operaţii anonime, începeam să ne plictisim straşnic.
Viaţa din spatele frontului in Franţa e pentru noi de neînţeles şi deprimantă : egoismul cinic sau inconştient, stupiditatea generală n-au într-adevăr nimc comun cu aspiraţiile noastre, conştiente sau nu.
Paradoxal, după ce-am visat atât să ne întoarcem în sfârşit la noi acasă, 332
Edgard Thomé – Parasutati in infern
acum regretăm Anglia, corectitudinea englezilor care nu cunosc bursa neagră, ambianţa onestă de la Londra, unde fiecare pare a lua parte la efortul comun al războiului. Bineînţeles, sunt şi englezi laşi şi afacerişti, după cum sunt şi francezi devotaţi, curajoşi şi cinstiţi. Dar oricum, la Londra respiri mai bine decât la Paris : acolo găsim oameni mai aproape de noi, mai generoşi şi mai fraterni decât proprii noştri compatrioţi.
Când primesc ordinul să duc în Anglia o sută de recruţi ca să
fac din ei paraşutişti, plec fără regret din Franţa, afară de cel de-a o lăsa aici pe micuţa mea verişoară. Prefer viaţa civilizată şi curtenitoare din Anglia, chiar dacă e puţintel artificială, bădărăniei fără margini ce pare a fi devenit în Franţa regula raporturilor sociale.
Luni întregi duc iarăşi viaţa spartană din aşa-numitele battle-schools englezeşti, împărtăşesc spaima de nestăpânit şi maniile superstiţioase ale şcolilor de paraşutişti, gentileţea virilă a piloţilor din RAF, dughenele din care nu lipseşte aproape nimic, pentru că nimeni nu trişează, jocurile simple şi ambianţa călduroasă din pubs-uri : o întreagă artă a vieţii în comun pe care compatrioţii mei au pierdut-o...
de cumva au avut-o vreodată.
Pe la finele lui ianuarie 1945, cele două regimente s-au întors în Regatul-Unit. Al meu a poposit la Randelsham Hall, un domeniu rural clasic, cu castelul a cărui lipsă de confort e străveche şi plăcută, cu parcul întreţinut la milimetru, cu pajiştile lui linse ca nişte peluze, cu căprioarele lui în libertate : toată vechea Anglie într-o palmă de loc.
Vacanţe de gladiatori : facem exact atâtea exerciţii cât să ne menţinem în formă, frecventăm cuminţi pubs-urile din partea locului, perfect integraţi vieţii locale, respectuoşi faţă de oameni şi respectaţi de ei.
333
Edgard Thomé – Parasutati in infern
Ştiu, nu-i vorba decât de-o oprire accidentală a timpului, o simplă clipă a unei stări de graţie : înainte de război, Anglia nu oferea totdeauna seninătatea asta amicală, iar de-atunci a pierdut-o mult, dar pe vremea aceea era un liman unic de mărunte fericiri simple, şi unde cei mai mulţi dintre oameni erau sinceri şi de bună-credinţă.
Nu mai aveam impresia, ca în Franţa, că sunt un fenomen desuet, un războinic strecurat în rândurile unor negustori. Mă
simţeam bine în pielea mea : cea a unui soldat de meserie, sigur de competenţa şi de vocaţia lui. Nu-i vorba numai de-o impresie înfrumuseţată de amintire, ci de-o convingere intimă ce dăinuie ; eram fericit printre oameni oneşti, şi mă gândeăm fără nici o amărăciune să-mi risc viaţa ca s-o protejez pe-a lor.
Când am fost informaţi că in noaptea de 7 aprilie 1945 vom sări în Olanda ca să semănăm panica în rândurile nemţilor, n-am încercat, spun drept, nici un fel de teamă... dar nici vreo exaltare deosebită :
„Operaţie de rutină..." O să ne facem treaba cât vom putea mai bine, fără împătimire, fără iluzii de adolescenţi, dar cu o eficacitate implacabilă de pugilişti profesionişti.
Chiar dacă războiul era, teoretic, câştigat, misiunea noastră avea un sens : ne vom risca viaţa, dar nici mai mult, nici mai puţin decât nişte toreadori, apărând în acelaşi timp viaţa altor mii de oameni, care, fără noi, şi-ar fi aflat sfârşitul în polder-ele olandeze.
Misiunea, în principiu, era logică şi simplă : trebuia să punem mâna pe un pod de pe canalul Assen, să-l dominăm şi să-l ţinem până
la sosirea primelor blindate canadiene. Propunerea asta cinstită avea în ea ceva déjà vu. Era reeditarea revizuită şi corectată a poveştii de la Clerval ; un scenariu seducător pe hartă şi pe hârtie, dar putred de 334
Edgard Thomé – Parasutati in infern
riscuri în realitate. Eram ferm hotărât să nu fac decât cum m-o tăia capul, şi mai cu seamă să-i aduc îndărăt teferi pe toţi prietenii mei.
De acord să luăm podul, dar când voi spune eu, după ce voi fi văzut la faţa locului cum stau lucrurile. De ora H, fixată teoretic de Statele-Majore, îmi păsa cât de-o ceapă degerată. Experienţele de până
atunci îmi confirmaseră cu prisosinţă inepţia criminală a unei ascultări resemnate.
INTERLUDIU OLANDEZ
Totul a început cât se poate de prost... printr-o eroare de paraşutare : suntem obişnuiţi dintotdeauna să sărim de la o sută, o sută cincizeci de metri. Iar în noaptea aceea am fost lansaţi de la trei mii de picioare...
Genunchiul meu cel încercat în munţii Jura face ca uneori să fiu aproape infirm. Ca să nu-i stingheresc pe ceilalţi, şchiopătînd în faţa lor în avion, am făcut schimb cu Klein : el sare primul iar eu, de data asta, ultimul. Nu fac decât să-i urmez pe ceilalţi şi mă pomenesc în aer, pe negândite şi fără să mă mai chinuie nici o întrebare.
Timpul necesar unei coborîri de patru sute de picioare mi se pare a se apropia de sfârşit şi, mă pregătesc să ating pământul dintr-o clipă într-alta. Cobor întruna, străbătând straturile groase de ceaţă, legănat de leg-bag, care oscilează la nesfârşit la capătul sforii.
Trebuie să se fi strecurat vreo greşeală pe undeva : coborîrea asta ce nu se mai termină o dată... Şi-apoi aud lesacul. Idioţii ăştia trebuie să ne fi lansat deasupra mării.
Dacă până şi piloţii din RAF încep s-o ia razna prin aer, în cine 335
Edgard Thomé – Parasutati in infern
să mai ai încredere, Dumnezeule mare !
Precum cu insistenţă se recomandă în asemenea situaţie, îmi desprind hamurile, şi le ţin cu mâna : când atingi apa le dai drumul, paraşuta se duce departe, iar omul înoată după ce şi-a umflat aşa numita Mae West 74. Dacă nu-ţi desprinzi hamurile, umbrela paraşutei îţi pică în cap şi te trage la fund.
