După ce l-am spovedit pe om în engleză, sunt aproape sigur că
341
Edgard Thomé – Parasutati in infern
nu umblă cu scorneli şi pot avea încredere în el.
În timp ce flecărim, am curăţat un cartof şi i-l întind, înfipt în vârful pumnalului meu. Il mănâncă fără să şovaie.
Am ajuns, din cauza afurisitului ăstuia de război, de o prudenţă
excesivă. Tot bănuind fel de fel de şiretlicuri, cum să evit orice capcană, am să-mi pierd şi instinctul, şi spontaneitatea. Trebuie să bag de seamă şi să-mi corectez înclinarea asta, altminteri va veni o zi când n-am să mai pot trăi alături de nimeni. Să stai mereu la pîndă, te scuteşte, desigur, de multe necazuri, dar până la aurma rişti sa nu mai fii decât o fiară.
Cei din Rezistenţă ar dori să ocupăm localitatea Diever, aflată la trei kilometri spre vest. Vizitatorul mă asigură că nu se află urmă de neamţ în târg, ci numai o echipă de colaboraţionişti, condusă de primar, Mynheer Posthumus. Se pregătesc s-o şteargă... cu arme la ei, aici e aici, iar populaţia ar voi să-i împiedicăm.
În timp ce eu explic că misiunea noastră n-are nimic de-a face cu treburi de felul ăsta, o fată frumoasă şi cam exaltată soseşte şi ea în tabăra noastră : e poştăriţa din Diever, alt agent de legătură. Ne cere şi ea ajutorul, oferindu-se să ne călăuzească.
Afacerea nu mă interesează. Dar pas de rezistă la argumentele unei femei de treabă ! Băieţii mei îi dau tîrcoale ca nişte căţelandri, şi văd limpede după atitudinea lor că sunt descumpăniţi de intransigenţa mea. Anspach şi Puydupin s-au investit cavaleri servanţi ai demoazelei şi mă gândesc că, împingând melodrama ceva mai departe s-ar azvârli bucuros în genunchi la picioarele ei, cu mâna pe inimă. Numai băieţii din stick-ul meu personal, cu Klein în frunte, rămân indiferenţi la dezbatere.
342
Edgard Thomé – Parasutati in infern
La urma urmei, nu-i pot ţine în zgardă cu de-a sila iar Gilles are destulă experienţă şi judecată ca să-i acorde încredere: n-au decât să
se ducă, dacă au chef, să facă recunoaştere în sat... dar numai în recunoaştere. Toti, dacă vor să-şi dezmorţească picioarele, în afară de stick-ul meu, care va rămâne în tabără.
Ceva ce aduce cu o promenadă militară: după trei ore de la plecare, preţioasa mea echipă de abordaj se întoarce cu alimente proaspete, împingindu-i înainte pe Mynheer Posthumus şi Câtiva nemţi năuciţi.
Geen, poştăriţa, mă măsoară triumfător: răii patrioti au început să plătească pentru fărădelegile lor, iar ea cit de mândră se simte !
Bietul Posthumus, îndesat pe guşa lui în trei falduri, cu ştreangul de gât şi cu mâinile legate cu suspante de paraşută, s-a prăbuşit la poalele unui copac.
„Liberatorii" târgului Diever par mai curând timizi în triumful lor : mi-l amintesc pe cainele meu Tell! Era un minunat brack german, un minunat cîîne de vînătoa dresat la perfecţie de tata. Ascultător, discret, foart demn, îşi făcea treaba fără nici o greşeală, din toată inima lui bună de coşcogeamite dulău...
Ştia până să şi deschidă uşile ! Dora, căţeaua ciobanească, nu dispunea de asemenea talent, în schimb il manevra ca pe-o marionetă: îl ducea după ea până curtea de păsări, Tell deschidea uşile de la coteţ... iar Dora clădea buzna în iepuri. După care, bietul dulău se întorcea acasă cu coada între picioare... şi deloc mândru de el.
În sfârşit ! Chiar dacă nu-i vorba de-o faptă glorioasă, n-am să
fac eu nazuri acum, şi mă înfrupt fără rezerve din alimentele jefuite din cămara lui Posthumus.
343
Edgard Thomé – Parasutati in infern
În cazul puţin probabil în care nemţii n-ar fi aflat până acum de prezenţa noastră, acum n-ar mai avea nici o scuză s-o ignore. Se lasă
seara, va fi fără îndoială ultima noastră noapte liniştită.
Mâine va trebui să ne ocupăm serios de treburi, altminteri se vor ocupa ele de noi !
36
AMBUSCADE
Şoseaua dinspre Apelsga e singura arteră importantă pe unde nemţii ne-ar putea asalta cu material greu. Se impune deci ca primă
urgenţă să-i împiedicăm să treacă pe-aici : întindem aşadar o ambuscadă şi aşteptam vânatul.
La o sută de metri de noi, un camion mitraliat de un avion de vînâtoare englez e ars aproape complet. Şoseaua merge dinspre vest spre est şi tot din direcţia asta s-a scurs şi traficul, de la sosirea noastră.
E ora şase dimineaţa, am stat mult de veghe. E contrar obiceiurilor noastre să ne batem în plină zi, dar o ambuscadă de noap te mi-ar sluji mai puţin bine intenţiile : vreau ca nemţii să creadă că suntem atât de numeroşi şi-atât de siguri pe noi, încât ne putem permite orice, până şi şă-i atacăm în plină zi pe un drum cu trafic mare. E singurul mijloc de a-i împiedica să ne întindă ei nouă capcane.
Prima noastră victimă e un side-car şi cei doi ocupanţi al lui.
Klein, la ceva mai puţin de o sută de metri, cu un glonte de carabină, i-a zdrobit craniul motociclistului. Rămasă de capul ei, motocicleta merge în zigzag şi dă în şanţ. Tonţii mei, cuprinşi de frenezie, îl 344
Edgard Thomé – Parasutati in infern
ciuruiesc care mai de care pe pasagerul mort, fără îndoială,
— Incetaţi focul ! nerozilor... Vă credeţi la circ ?
De fapt vreau mai cu seamă să-şi drămuiască muniţiile, numai că pocniturile astea nesăbuite, cine le aude de departe, va crede că sunt opera unei întregi companii si, la urma urmei, se potriveşte destul de bine cu dorinţa mea.
În side-car se afla arhivele Gestapoului din Groningue şi diverse dosare purtând însemnarea sehr gheim 75.Trebuie să fie interesante, dar vedem noi asta mai târziu, aşa că le îndrum împreună cu motocicleta spre bîrlogul nostru din pădure.
În timp ce eu dau ordine, împuşcăturile se pornesc la o sută de metri la dreapta noastră. Gilles Anspach şi stick-ul lui trebuie să fi făcut noi clienţi ! Mă îndrept spre ei fără să mai aştept.
