Tirul nemţilor se apropie. Pesemne că înaintează foarte repede spre noi, ca să încerce să ne descopere.
— Târâţi-vă mai repede... Mai repede... Faceţi ca mine... şi linişte !
— Uf !... În sfirşit m-am strecurat în şanţ. E cotropit de măceşi şi lăstăriş aproape de nepătruns. Sunt cu capul gol, ca deobicei, iar spinii mi se amestecă prin păr.
― Daţi-mi o cască.
Andree Le Nabour, cu nasul în cizmele mele, îmi dâ casca lui.
Protejat, acum pot înainta ca o cîrtiţă în tunelul ei, tăind ...crengile cele mai mari cu pumnalul, înaintez, iar restul oamenilor mă urmează...
Pitulaţi pe fundul şanţului, suntem la adăpost de orice privire.
Nemţii au încetat tirul, iar noi aproape că am ajuns la canal, înainte de a mă strecura în el, aş vrea ca pentru o clipă să nu mă mai mişc orbeşte. Trebuie să ştiu ce au de gând friţii.
Îi dau casca lui Andre, îmi pun pe capi fileul de camuflaj mă
adun încetişor şi, centimetru cu centimetru, fără ca aparent să fac vreo mişcare, scot capul din hăţişul de măceşi.
Ce fericire că băieţii mă ascultă întocmai, iar când am ordonat
„Tăcere !", asta însemna că într-adevăr nu trebuia să ni se audă nici respiraţia; la cinci metri în faţa mea, un căpitan SS scrutează pădurea cu binoclul! Infanterişti şi tiraliori înaintează spre noi, la cincizeci de metri în spatele lui. Sunt mai bine de patruzeci !
Ar trebui să fiu pierdut de spaimă. De fapt, mi-e tutuna. Sunt 351
Edgard Thomé – Parasutati in infern
încredinţat că responsabilităţile cele mai grave sunt totdeauna însoţite de anumite stări de binecuvantare necesare • • a Îmi amintesc că, în chiar clipa când în mod normal ar fi trebuit să fiu cuprins de panică, eram hipnotizat de binoclul neamţului: am să
i-l iau... Şi-aveam să i-l iau. Il am şi acum !
Curioasă fantezie a circuitelor memoriei, în acelaşi timp mi-a venit în minte un poem de-al lui Paul Valery : Calm : „Calm... calm...
Ramai calm. Cunoaşte greutatea unui calm purtîndu-şi profunzimea".
Bineînţeles, îl repetasem la nesfârşit, de vreme ce-mi servise la cifrarea mesajelor pe vremea când eram „agent secret" dar, logic vorbind, ar fi trebuit să am alte imagini în minte.
M-am lăsat în şanţ cât se poate de încet, ca o broască în carapacea ei. Totul se va juca într-un perimetru cât o batistă de mare.
— Andre ?
-Da !
— Comunică mai departe... Fiecare să pregătească un exploziv Gammon... Friţii sunt aici aproape, în faţă. Când eu o să sar din şant, voi să zvîcniţi cu urlete şi să azvârliţi încărcătura... Pe urmă... foc cu tot ce aveţi la voi.
Când plecasem din pădure, luasem la întâmplare o mitralieră
grea, Thomson. Mă pregătesc să-l dau gata pe căpitanul SS cu o, rafală.
Dar pesemne că îngerul meu păzitor m-a bătut pe umăr. Las arma jos şi pun mâna pe o grenadă.
Un... Doi... Trei... Patru... Grenada explodează exact în clipa cind îşi atinge ţinta, iar noi zvîcnim din şanţ scoţînd strigătul nostru de război.
Explozibilele Gammon, burduşite cu lanţuri de bicicletă, îi culcă
352
Edgard Thomé – Parasutati in infern
la pământ pe infanterişti ca un tir de mortier.
— Culcat, domnule locotenent !
Şi Lucien, pe deasupra capului meu, îl doboară pe un sergent care mă ochea de la zece metri.
— OK !
Nemţii n-au înţeles nimic din ce li se întâmplă. Credeau că
hăituie un vânat cuprins de spaimă şi iată că vânatul le sare-n faţă.
Panica e generală. Oamenii mei îi doboară din spate, prin rafale scurte, necruţătoare.
La urma urmei, îmi pot şi eu permite sa-i trimit pe lumea cealaltă. De data asta cu cât scăpăm de mai mulţi, cu-atât vor fi mai puţini cei care ne vor sări în spinare mai târziu.
Percutorul loveşte în gol : mitraliera pe care-o luasem cu mine nu era încărcată. Dacă m-aş fi slujit de ea împotriva căpitanului SS, aşa cum am avut de gând la început, n-aş fi făcut decât să-mi demasc prezenţa...
Şi numai Dumnezeu ştie ce s-ar fi înîtmplat !
