Îi urmărim pe nemţi, hămăind ca o haită. Iar ei fug din ce în ce mai repede, din ce în ce mai înnebuniţi. Câtiva ghinionişti mai cad încă
sub focurile noastre din ce in ce mai lungi.
— încetaţi foc' ! stânga-mprejur... În canal cu toţii ! Luaţi-o înaintea mea. Toată lumea e aici ? OK ! Go ! Şi ceva mai repede !
Cufundaţi până la jumătate în apa nămoloasă, ajungem la tabără. Cred că niciodată n-am încercat o senzaţie mai agreabilă.
Pe drum, ne încrucişăm cu Puydupin, care ne iese în întâmpinare... Ce mai, incidentul e acum de domeniul trecutului şi, cum zic englezii : The less said dbout, the better : Cu cât vorbeşti mai 353
Edgard Thomé – Parasutati in infern
puţin, cu-atât mai bine.
― Ce mai, domnule locotenent... Bine că...
— Gata, gata, scutiţi-mă de complimente. Sunteţi cu toţii nişte nătărăi, numai buni să ajutaţi la liturghie. Aţi văzut cum erau înţoliţi canadienii voştri ? În uniforma Feldgrau, da. Cu un frumos ecuson SS
pe căşti. Iar armele lor automate colective se numesc MG 42, înălţimile-voastre... Şi nu scuipă deloc, dar deloc, ca nşte brenguns englezeşti. Hai, împrăştiaţi-vă. N-avem un minut de pierdut.
Incărcaţi-vă raniţele, strângeţi muniţia de rezervă şi la drum !
― Unde mergem ? întrebă Gilles.
— La naiba !... Şi cit mai repede. Dacă nemţii au un strop de minte, în mai puţin de o oră vor fi aici, înarmaţi până-n dinţi, cu tancuri şi tot tacimul, ca să le plătim farsa pe care le-am făcut-o.
— Şi pe prizonieri îi omorâm ?
— Cum aşa ? Doar sunt prizonieri... şi ne duc raniţele.
— Şi dacă răcnesc ca să le semnaleze camarazilor lor poziţia noastră ? Şi dacă unul din ei evadează şi le spune unde suntem ?
— Aşteaptă, aranjăm noi asta... Günther, vino aici !
Adjutantul neamţ pe care-l simpatizez se apropie, cât se poate de destins.
— Da, domnule.
— O să ne îndreptăm cit mai repede spre cealaltă lizieră a pădurii. Dacă mai întârziem, riscăm să rămânem cu toţii pe-aici.
— Da, domnule.
— Prizonierii ne vor duce raniţele. Colegii voştri se prea poate să ne caute. În ceea ce ne priveşte pe noi, paraşutiştii mei şi pe mine, îşi vor pierde timpul, şi, bineînţeles, nişte oameni.
354
Edgard Thomé – Parasutati in infern
— Da, domnule.
— Dar prizonierii ar putea fi ispitiţi să strige, ca să ne semnaleze prezenţa. Spune-le să n-o facă, altfel îi omorâm. Pralon... vrei să arăţi cum o să se întâmple ?
Pralon îşi armează mitraliera Sten, special echipată cu amortizor de zgomot. Trage o rafală scurtă ce s-aude ca un foşnet de aripi şi care secţionează frunzele pe deasupra capetelor prizonierilor
— Ai văzut?
— Da, domnule.
— La drum !
Şi ne năpustim prin pădure ca o ceată de mistreţi.
Timp de cincizeci de minute, nu ne încetinim ritmul. Geen galopează ca o căpriţă, dar burduhănosul Posthumus, cu mâinile legate, gafaie zieîndu-ne să-l ucidem mai curând.
— Gata, nu mai face circ ! Dacă va trebui să fii ucis, alţii o vor face, nu noi. Tot ce-o să faci tu împreună cu noi e să fugi. Galopează, sac plin, drăguţii tăi camarazi nazişti ne ajung... şi-atunci da, cred şi eu, o s-o porneşti cu picioarele înainte... Inaintea noastră. Posthumus !
Totul e prevăzut în program.
Zece minute ca să ne tragem sufletul şi iar ne năpustim printre brazi. În afară de Günther, cu care fac cu schimbul, ceilalţi prizonieri nu pot ţine pasul cu noi. Şi totuşi, au mâncât la fel ca noi. Tare şubredă, rasa seniorilor ! Scîrbiţi, băieţii mei îşi iau bagajele înapoi.
— N-avem noroc, domnule locotenent, am picat peste nişte mîrţoage.
O sută de minute de goană, mai bine de opt kilometri. Cred că
acum ne putem instala tabăra şi dormi.
355
Edgard Thomé – Parasutati in infern
