•
Când nu sângeram, când Mirren și Johnny făceau scufundări cu tubul de oxigen sau se dondăneau cu cei mici, când toată lumea zăcea pe canapele uitându-se la filme pe ecranul plat de la Clairmont – Gat și cu mine ne ascundeam.
La miezul nopții, ne urcam în leagănele făcute din roți de cauciuc, cu brațele și picioarele încolăcite, cu buzele calde lipite de pielea noastră rece noaptea.
Diminețile ne strecuram chicotind în pivnița de la Clairmont, plină până la refuz cu sticle de vin și enciclopedii. Acolo ne sărutam și ne minunam fiecare de existența celuilalt, simțindu-ne misterioși și norocoși. În unele zile îmi scria bilețele și mi le lăsa sub pernă, alături de un cadou micuț.
24
Cineva a scris la un moment dat că un roman ar trebui să provoace oserie de mici uimiri. Obțin același lucru petrecând o oră împreună cutine.
De asemenea, uite o periuță verde legată cu panglică.
Îmi exprimă, inadecvat, sentimentele.
Mai bun decât ciocolata a fost să fiu împreună cu tine azi-noapte.
Ce prost sunt, credeam că nimic nu poate fi mai bun decât ciocolata.
Ca un gest profund, simbolic, îți ofer acest baton de Vosges, pe carel-am luat când am fost cu toții în Edgartown. Poți să-l mănânci saudoar să stai lângă el, simțindu-te superioară.
Nu-i răspundeam tot în scris, dar îi trimiteam desene prostești, în creion, cu noi doi. Siluete trasate din două linii, făcând cu mâna din fața Colosseumului sau a Turnului Eiffel, de pe vârful unui munte sau de pe spatele unui dragon. El și le lipea deasupra patului.
Mă atingea oricând avea ocazia. Pe sub masă la cină, în bucătărie în momentele în care nu era nimeni prin preajmă. Pe ascuns, ca să mă facă să râd, în spatele bunicului, în timp ce acesta conducea barca. Nu mai exista nicio barieră
între noi. Când nu se uita nimeni, îmi treceam degetele peste pomeții lui Gat sau în jos pe spatele lui. Îi căutam mâna, îmi apăsam degetul pe încheietura lui și îi simțeam sângele curgând în vene.
12.
Într-o noapte, spre sfârșitul lui iulie, în vara numărul cincisprezece, m-am dus să înot pe plaja mică. Singură.
Unde erau Gat, Johnny și Mirren?
Nu prea știu.
Jucaserăm scrabble la Red Gate o groază de timp. Probabil că rămăseseră tot acolo. Sau era posibil să fie la Clairmont, ascultându-le pe mătuși cum se ceartă
și mâncând tartine crocante cu gem de prune sălbatice.
În orice caz, am intrat în apă purtând doar un maiou, sutien și lenjerie intimă.
Din câte se pare, am coborât pe plajă fără să am nimic altceva pe mine. Niciunul dintre noi n-a găsit hainele mele pe nisip. Nici vreun prosop.
De ce?
Din nou, nu prea știu.
25
Probabil că am înotat foarte departe. Sunt niște pietre mari la oarecare depărtare de țărm, negre și abrupte. Întotdeauna arată amenințător după-amiezile, când se lasă întunericul. Trebuie să fi avut fața în apă, când m-am lovit de una dintre pietrele astea.
După cum spuneam, nu știu.
Nu-mi amintesc decât atât: m-am aruncat în ocean,
legănându-mă spre stâncile din adâncuri,
vedeam fundul insulei Beechwood
și îmi simțeam brațele și picioarele amorțite și degetele reci. Bancuri de iarbă
de mare treceau pe lângă mine în timp ce cădeam la fund.
Mami m-a găsit pe nisip, făcută ghem, pe jumătate încă în apă. Tremuram incontrolabil. Adulții m-au învelit în pături. Au încercat să mă încălzească la Cuddledown. Mi-au turnat ceai pe gât și mi-au dat haine, dar când au văzut că nu vorbesc și nu mă pot opri din tremurat, m-au dus la un spital din Martha’s Vineyard, unde am rămas câteva zile, în timp ce doctorii îmi făceau analize.
Hipotermie, probleme respiratorii și, cel mai probabil, o afecțiune la cap, deși tomografia nu scosese nimic la iveală.
Mami nu s-a mișcat de lângă mine. Și-a luat o cameră la hotel. Îmi amintesc fețele cenușii, triste ale mătușilor Carrie și Bess și cea a bunicului. Îmi amintesc cum simțeam că încă am ceva în plămâni, mult timp după ce doctorii îmi spuseseră că sunt curați. Îmi amintesc că mă simțeam ca și cum nu voi mai reuși niciodată să mă încălzesc, chiar și după ce mi-au spus că temperatura mi-a revenit la normal. Mă dureau mâinile. Mă dureau picioarele.
Mami m-a dus acasă, la Vermont, ca să mă recuperez. Am stat în pat, pe întuneric, plângându-mi singură de milă, cuprinsă de disperare. Pentru că mi-era rău și pentru că Gat nu sunase nici măcar o dată.
Nici nu scrisese.
Nu eram îndrăgostiți unul de altul?
Nu eram?
I-am scris lui Johnny vreo două, trei e-mailuri în care îi mărturiseam suferința mea și îi ceream să afle ce se întâmplă cu Gat.
