Nu eram cu totul surprinsă că nu mi-a răspuns niciunul dintre ei. În afară de faptul că trebuia să te duci până în Vineyard ca să intri pe internet, Beechwood era în mare măsură o lume închisă. Odată ce ajungeai acolo, restul universului nu mai era decât un vis urât.
Europa probabil că nici nu exista.
15.
Bine-ați venit, încă o dată, în sânul minunatei familii Sinclair.
Credem în sportul în aer liber. Credem că timpul vindecă rănile.
Credem, deși n-o recunoaștem ca atare, în medicamentele care se dau numai cu rețetă și în ora de cocteiluri.
Nu ne discutăm problemele în restaurante. Nu credem că este nevoie să ne afișăm supărările. Stăm cu buza de sus țeapănă și e posibil ca lumea să fie curioasă în privința noastră fiindcă nu arătăm ce avem în suflet.
Este posibil să ne facă plăcere curiozitatea oamenilor în privința noastră.
30
Aici, în Burlington, sunt doar eu, împreună cu mami și cu câinii. Nu ne bucurăm de influența pe care o are bunicul în Boston sau de impactul întregii familii asupra insulei Beechwood, dar, chiar și așa, îmi dau seama cum ne privesc oamenii.
Mami și cu mine suntem păsări rare, în casa cea mare cu verandă din vârful dealului. Mama cea delicată și fata cea bolnăvioară. Avem pomeții înalți și umerii lați. Zâmbim și ne arătăm dinții când ieșim cu treburi în oraș.
Fata cea bolnăvioară nu prea vorbește. Colegii de la școală au tendința să se țină departe. Oricum n-o cunoșteau bine nici înainte să se îmbolnăvească. Dar și pe-atunci era cam tăcută.
Acum în mare parte nici nu se prezintă la ore. Când totuși vine, are pielea palidă, iar ochii apoși o fac să arate încântător de tragic, ca o eroină din literatură
care se stinge de oftică. Uneori cade pe jos la școală, plângând, îi sperie pe ceilalți elevi. Chiar și cei mai buni dintre ei au obosit să o tot conducă la cabinetul medical.
Și totuși e învăluită de o aură de mister, care-i oprește pe ceilalți s-o necăjească
sau s-o excludă din unele cercuri din cauza atât de obișnuitei antipatii între liceeni. Mama ei face parte din familia Sinclair.
Desigur, eu n-am sentimentul că aș fi misterioasă în timp ce mănânc o cutie de supă noaptea târziu sau zac întinsă în lumina fosforescentă a cabinetului medical de la școală. Cu greu mi s-ar părea încântător felul în care ne certăm mami și cu mine, acum că tati ne-a părăsit.
Mă trezesc că dau de ea în pragul dormitorului, holbându-se la mine.
— Nu sta pe capul meu.
— Te iubesc. Am grijă de tine, spune ea, cu mâna pe inimă.
— Ei bine, n-o mai face.
Dacă aș fi putut să-i închid ușa în nas, aș fi făcut-o. Dar nu eram în stare să mă
ridic.
Deseori găsesc bilețele aruncate în jurul meu, care par să conțină liste cu alimentele pe care le-am mâncat într-o zi anume: Pâine prăjită cu gem, dar doar 1/2; măr și floricele, salată cu stafide, baton de ciocolată; spaghete. Hidratare?
Proteine? Prea multă bere de ghimbir.
Nu e încântător că nu pot conduce mașina. Nu e nimic misterios să stai acasă
sâmbătă seara, citind un roman înconjurată de niște Golden Retrieveri urât mirositori. Oricum, nu sunt imună față de sentimentul de-a fi percepută ca o persoană misterioasă, membră a familiei Sinclair, parte a unui clan de indivizi privilegiați și parte a unei istorii însemnate, pline de magie, doar fiindcă aparțin respectivului clan.
Nici maică-mea nu este imună.
31
Asta am fost crescuți să fim.
Sinclair. Sinclair.
32
PARTEA A DOUA
Vermont
16.
Când aveam opt ani, tati mi-a dat un teanc cu cărți de povești de Crăciun.
Aveau coperte colorate: Cartea de Povești cea Galbenă, Cartea de Povești cea Albastră, Cea Stacojie, Cea Verde, Cea Gri, Cea Maro și Cea Portocalie. Înăuntru erau povești de prin toată lumea, variante peste variante ale unor povești bine-cunoscute.
Le citești și descoperi ecouri ale unei povești într-altă poveste, apoi ecouri ale altei povești în povestea aceea. Foarte multe dintre ele pornesc de la aceeași premisă: odată ca niciodată, au fost trei…
Trei ceva:
trei porcușori,
