Încep să-i tremure buzele.
— Vai, Cady.
— Era a mea, puteam să fac ce voiam cu ea.
Mami oftează.
— Dacă dai vreunul dintre câini, vezi tu ce pățești.
36
Mă las pe vine. Bosh, Grendel și Poppy mă întâmpină lătrând ușurel, cum fac când sunt în casă. Aceștia sunt câinii noștri de familie, solizi și bine educați.
Goldeni de rasă pură. Poppy fătase câțiva pui pentru afacerea maică-mii, dar cățelușii și restul câinilor de prăsilă trăiau cu partenerul lui mami, la o fermă de la periferia Burlingtonului.
— N-aș face una ca asta, zic eu.
Le șoptesc cât de mult îi iubesc în urechile lor catifelate de câini.
18.
Când caut pe Google traumatism cranian, majoritatea website-urilor îmi spun că una dintre consecințe este amnezia selectivă. Atunci când creierul suferă o afecțiune, nu e neobișnuit ca pacientul să uite tot soiul de lucruri. E chiar posibil să nu reușească să închege o relatare coerentă a traumei suferite.
Însă n-aș vrea să afle oamenii că și eu sunt în starea asta. Încă sunt în starea asta, după toate programările, tomografiile și medicamentele.
Nu vreau să port eticheta unui handicap. Nu vreau și mai multe medicamente.
Nu vreau doctori și profesori îngrijorați. Dumnezeu știe, am avut suficient parte de doctori.
Ce-mi amintesc din vara accidentului:
Că m-am îndrăgostit de Gat stând în ușa bucătăriei de la Red Gate.
Trandafirul lui sălbatic pentru Raquel și noaptea mea îmbibată în vin, când totul se învârtea cu mine și simțeam că iau foc.
Purtându-mă normal. Făcând înghețată. Jucând tenis.
Acele S’ more cu trei straturi pe care ni le-a făcut Gat și cum s-a supărat când i-am spus să tacă.
Înotat noaptea.
Sărutându-l pe Gat în pod.
Ascultând povestea cu floricelele și ajutându-l pe bunicul să coboare scările.
Roata de cauciuc pe post de leagăn, pivnița, aleea care înconjoară insula. Gat și cu mine, unul în brațele celuilalt.
Gat văzându-mă cum sângerez. Punându-mi întrebări. Pansându-mi rănile.
Nu-mi amintesc multe altele în rest.
Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de pe unghii ciupită, ținând o canistră plină cu benzină pentru barca noastră cu motor.
Mami, fața ei încordată, întrebând: „Perlele negre?”
37
Picioarele lui Johnny, gonind în jos pe scările de la Clairmont către șopronul pentru bărci.
Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.
Și noi, toți patru, Mincinoșii, râzând atât de tare, încât amețeam și ni se făcea rău. Dar ce era atât de amuzant?
Ce era și unde ne aflam?
Nu știu.
Mă obișnuisem să o întreb pe mami când nu-mi aminteam restul verii cu numărul cincisprezece. Uitarea mi se părea înspăimântătoare. I-am sugerat că
poate ar trebui să renunț la medicamente, să încerc unele noi sau să mă duc la alt doctor. Mă rugam să-mi amintesc lucrurile pe care le uitasem. Apoi, într-o zi, spre sfârșitul toamnei – toamna pe care o petrecusem făcându-mi teste pentru boli fatale – mami a început să țipe:
— Îmi pui aceleași întrebări la nesfârșit. Niciodată nu-ți aduci aminte ce spun.
— Îmi pare rău.
Și-a turnat un pahar de vin și a continuat să vorbească.
— Ai început să mă întrebi din ziua în care te-ai trezit la spital: „Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?” Ți-am spus adevărul Cadence, întotdeauna am făcut-o, și tu îmi repetai răspunsurile. Dar a doua zi mă întrebai din nou.
