— Îmi pare rău, am zis.
— Încă mă întrebi aproape în fiecare zi.
E adevărat, nu-mi amintesc deloc accidentul. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat nici înainte, nici după accident. Nu-mi amintesc vizitele la doctor. Știu că trebuie să fi avut loc, bineînțeles că au avut loc – doar iată-mă cu un diagnostic și niște medicamente – dar n-am nici cea mai vagă amintire despre tratamentul pe care l-am urmat.
M-am uitat la mami. La chipul ei înfuriat și îngrijorat – îi curgeau ochii și avea colțurile gurii lăsate, ca un om beat.
— Trebuie să încetezi să mă mai întrebi, mi-a spus. Oricum, doctorii cred că e mai bine dacă-ți aduci aminte singură.
Am făcut-o să-mi povestească încă o dată și i-am scris răspunsurile pe hârtie, ca să le am la dispoziție oricând voiam. Ăsta e motivul pentru care sunt în stare să vă povestesc despre accidentul pe care l-am avut înotând noaptea, despre stâncile acelea, hipotermia, dificultatea de-a respira și traumatismul cranian neconfirmat.
N-am mai întrebat-o niciodată nimic. Încă sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar măcar așa mami reușește să rămână oarecum trează.
38
19.
Tati are de gând să mă ia în Australia și în Noua Zeelandă în vara numărul șaptesprezece.
Nu vreau să mă duc.
Vreau să mă întorc la Beechwood. Vreau s-o văd pe Mirren și să stăm la soare, punându-ne la cale viitorul. Vreau să mă cert cu Johnny, să fac scufundări și înghețată. Vreau să fac un foc de tabără pe plaja cea mică. Vreau să zac grămadă
în hamacul de pe veranda de la Clairmont și să fiu cu Mincinoșii Vreau să-mi amintesc accidentul.
Vreau să știu de ce a dispărut Gat. Nu-mi dau seama de ce nu venise cu mine să înotăm împreună. Nu știu de ce m-am dus pe plaja mică de una singură. De ce am înotat cu lenjeria pe mine și nu mi-am lăsat hainele pe nisip. Și de ce m-a lăsat baltă când mi-a fost mai rău.
Mă întrebam dacă mă iubește. Mă întrebam dacă o iubește pe Raquel.
Tati și cu mine trebuie să plecăm în Australia în cinci zile.
N-ar fi trebuit să accept să mă duc cu el.
Mă simt mizerabil, suspin. Îi spun lui mami că nu vreau să văd lumea. Vreau să-mi văd familia. Mi-e dor de bunicul.
Nu.
O să-mi fie rău dacă plec în Australia. O să mă omoare durerile de cap, nici n-ar trebui să mă urc în avion. N-ar trebui să mănânc chestii ciudate. N-ar trebui să
sufăr din cauza dereglărilor de fus orar. Dacă îmi pierd medicamentele!
Nu mă mai contrazice. Excursia a fost deja plătită.
Scot câinii la plimbare dimineața devreme. Umplu mașina de spălat vase și mai târziu o golesc. Îmi trag pe mine o rochie și îmi dau cu fard de obraz. Mănânc tot ce am în farfurie. O las pe mami să-și pună brațele în jurul meu și să mă mângâie pe cap. Îi spun că vreau să petrec vara împreună cu ea, nu cu tata.
Hai, te rog.
A doua zi, vine bunicul la Burlington și stă în camera de oaspeți. E pe insulă de la mijlocul lui mai și trebuie să ia barca, mașina și avionul ca să ajungă înapoi acolo. Nu ne-a mai vizitat de când a murit bunica Tipper.
Mami îl ia de la aeroport, în timp ce eu stau acasă și pregătesc masa pentru cină. A cumpărat friptură de pui cu garnitură de la un magazin de bunătăți din oraș.
Bunicul a pierdut din greutate de când l-am văzut ultima oară. Părul alb i se ridică în smocuri pufoase în jurul urechilor, arată ca un pui de pasăre. Îi atârnă
39
pielea pe oase și burta, nu e deloc cum mi-l aminteam eu. Întotdeauna mi se păruse că are un aer invincibil, umeri lați, fermi și o mulțime de dinți.
Bunicul e genul de persoană care are câte un motto pentru orice situație. „Nu accepta niciodată un refuz”, ne spunea el. Sau: „Nu sta în fundul galeriei, învingătorii stau mereu în primul rând”.
Noi, Mincinoșii, dădeam ochii peste cap de câte ori îl auzeam făcându-ne asemenea declarații – „Trebuie să fii hotărât în viață, nimănui nu-i plac oamenii care se mișcă după cum bate vântul”; „Nu te plânge niciodată și nu da explicații”
– dar tot ni se părea că e plin de înțelepciune în privința subiectelor mature de discuție.
Bunicul poartă o pereche de pantaloni scurți din bumbac și mocasini. Are niște picioare fusiforme, de om bătrân. Mă bate ușurel pe spate și cere un whisky cu sifon.
Ne așezăm la masă și el începe să povestească despre niște prieteni din Boston. De noua bucătărie din casa de la Beechwood. Nimic important. La sfârșit, mami strânge masa și eu îi arăt grădina din spatele casei. Soarele de după-amiază
bate fără putere.
Bunicul culege un bujor și mi-l oferă.
— Pentru nepoata mea cea dintâi.
— Nu rupe florile, bine?
— N-o să se supere Penny.
— Ba da, o să se supere.
