— Nu contează…
— Ce?
— Zici să nu ne pară rău pentru tine, dar apoi povestești cum te-ai uitat la piciorul toaletei! izbucnește ea. Mai mare mila. Ce-ar trebui să spunem?
— De asemenea, suntem invidioși pe tine că te-ai dus la Roma, zice Gat.
Niciunul dintre noi n-a fost acolo.
71
— Eu vreau să mă duc la Roma! spune Johnny, întinzându-se la loc pe spate.
Aș vrea atât de tare să văd toaletele alea albastre!
— Eu vreau să văd Băile lui Caracalla, spune Gat. Și să mănânc înghețată cu toate aromele posibile.
— Atunci du-te, spun.
— Nu-i chiar așa de simplu.
— Bine, dar ai putea să te duci, răspund. În timpul facultății sau după facultate.
Gat scoate un oftat.
— Ziceam doar așa, ce mișto că te-ai dus la Roma.
— Mi-aș fi dorit să fii și tu acolo, îi spun.
37.
— Ai fost pe terenul de tenis? mă întreabă mami. Am auzit mingile.
— Mai mult mă prosteam.
— N-ai mai jucat de-atâta timp. E minunat.
— Nu mai sunt în stare să servesc.
— Sunt foarte bucuroasă că te-ai apucat din nou. Dacă vrei să joci cu mine mâine, nu trebuie decât să-mi spui.
Își face iluzii. Nu m-am apucat din nou de tenis doar fiindcă am jucat într-o după-amiază, și sub nicio formă n-aș vrea să joc vreodată cu mami. Are obiceiul să se îmbrace în costum de tenis și să mă laude întruna, îmi spune să am grijă ba de una, ba de alta și mă pisează la cap până când încep să mă port urât cu ea.
— Vom vedea, îi spun. Cred că mi-am scrântit umărul.
Luăm cina afară, în grădina japoneză. Urmărim apusul la ora opt, adunați în grupuri, în jurul meselor mici. Taft și Will se reped la cotletele de porc de pe platou și le mănâncă cu mâinile.
— Ce animale sunteți, zice Liberty, strâmbând din nas.
— Și ce vrei să spui?
— Există furculițe pe lumea asta, spune Liberty.
— Există și fața ta pe lumea asta, zice Taft.
Johnny, Gat și Mirren au voie să mănânce la Cuddledown, fiindcă ei nu sunt invalizi. Și mamele lor nu simt nevoia să-i controleze. Mami nici măcar nu-mi dă
voie să stau la masă cu adulții. Mă pune să stau la o masă separată, cu verișorii mei.
72
Râd toți și se tachinează la nesfârșit, vorbind cu gurile pline. Nu mai sunt atentă la ce spun. În schimb, le urmăresc pe mami și pe mătușile Carrie și Bess, adunate în jurul bunicului.
•
E o noapte pe care mi-o amintesc acum. Trebuie să se fi întâmplat cam la două
săptămâni înainte de accident, în primele zile din iulie. Stăteam cu toții la masa cea lungă de pe peluza de la Clairmont. Pe verandă ardeau candele cu lămâiță.
Cei mici își terminaseră burgerii și făceau roata pe iarbă. Noi mâncam pește-spadă la grătar cu sos de busuioc. Aveam pe masă și roșii galbene, și o tavă cu dovlecei cu crustă de parmezan. Gat își lipise piciorul de al meu pe sub masă.
Eram amețită de atâta fericire.
Mătușile se jucau cu mâncarea, tăcute și purtându-se ceremonios una cu alta, ignorând urletele celor mici. Bunicul se lăsase pe spate, împreunându-și mâinile deasupra burții.
— Credeți că ar trebui să renovez casa din Boston? a întrebat el.
A urmat un moment de liniște.
