Pot să văd focul. Fumul. Cum arăta casa aceea imensă în timp ce ardea.
Știu cu certitudine că noi am pus focul.
Îi văd mâna lui Mirren, oja aurie de unghii ciupită, în timp ce ține o canistră cu benzină.
112
Picioarele lui Johnny, fugind în jos pe scări dinspre Clairmont spre șopronul pentru bărci.
Bunicul, ținându-se de un copac, cu fața luminată de strălucirea unui foc de tabără.
Nu. Rectific.
Strălucirea casei sale, arzând din temelii.
Dar acestea sunt amintiri pe care le-am avut și înainte. Acum doar știu cum să
le potrivesc.
— Nu totul, îi spun lui Johnny. Știu doar că noi am pus focul. Pot să văd flăcările.
Johnny se întinde pe podeaua bucătăriei, cu brațele deasupra capului.
— Ești în regulă? întreb.
— Sunt înfiorător de obosit, dacă vrei să știi.
Johnny se rostogolește pe burtă, împingându-și nasul în gresia de pe jos.
— Ziceau că n-o să mai vorbească niciodată, mormăie cu nasul în podea.
Ziceau că s-a terminat totul și aveau să rupă orice legături.
— Cine?
— Mătușile.
Mă întind pe podea lângă el ca să aud ce spune.
— Mătușile se îmbătau noapte de noapte, murmură Johnny, de parcă i-ar fi fost greu să-și smulgă cuvintele din fundul gâtului. Și erau tot mai furioase, de fiecare dată. Țipau una la alta. Se clătinau pe peluză. Bunicul nu făcea decât să le dea apă la moară. Le-am văzut certându-se din cauza lucrurilor bunicii și a picturilor care atârnau pe pereții din Clairmont – dar în mare parte se certau din cauza proprietăților și a banilor. Bunicul se îmbăta și el, fiindcă așa avea el chef.
Iar maică-mea voia să încerc eu să scot bani de la el. Pentru că eu eram băiatul cel mai mare. Mă tot împingea de la spate – nu știu ce voia de la mine. Să fiu tânărul și minunatul moștenitor. Să te vorbesc pe tine de rău, fiindcă erai cea mai mare dintre nepoți. Să fiu tânăra și cultivata speranță a viitorului democrației sau alt rahat de genul ăsta. Căzuse din grațiile bunicului și voia să-i iau eu locul, ca să
nu-și piardă moștenirea.
În timp ce vorbește, amintirile îmi invadează craniul cu forța unui bliț, atât de strălucitoare, încât îmi provoacă durere. Tresar și-mi acopăr mâinile cu ochii.
— Ai început să-ți amintești și altele despre foc? mă întreabă cu blândețe. Ți-a revenit memoria?
Închid ochii pentru un moment și mă străduiesc să-mi amintesc.
— Nu, nu despre foc. Dar alte lucruri.
Johnny se întinde și mă ia de mână.
113
60.
În primăvara de dinainte de vara numărul cincisprezece, mami m-a pus să-i scriu bunicului. Nimic ostentativ. „Mă gândesc la tine și la pierderea pe care ai suferit-o. Sper că ești bine.”
Trimiteam cărți poștale adevărate – aveam un stoc întreg, de-o culoare untoasă, cu numele meu tipărit în partea de sus: Cadence Sinclair Eastman.
Dragă bunicule, tocmai am făcut 5 km pe bicicletă într-o cursă pentru un centru de cercetare a cancerului. Săptămâna viitoare încep tenisul pe echipe. Clubul nostru de lectură citește Întoarcere la Brideshead. Cu dragoste.
— Nu trebuie decât să-i amintești că-ți pasă, îmi spunea mami. Și că ești o persoană bună. Cu educație și perspective, cu care familia se poate mândri.
M-am plâns. Mi se părea atât de fals să-i scriu scrisori. Bineînțeles că îmi păsa.
Țineam la bunicul și chiar mă gândeam la el. Dar nu-mi venea să-i scriu telegrame în care să-mi descriu virtuțile din două în două săptămâni.
— E foarte vulnerabil în perioada asta, spunea mami. Suferă mult. Și se gândește la viitor. Iar tu ești prima lui nepoată.
— Johnny e doar cu trei săptămâni mai mic.
— Exact asta vreau și eu să spun. Johnny e băiat și e doar cu trei săptămâni mai mic decât tine. Așa că scrie-i scrisoarea aia.
Am făcut ce m-a rugat.
