Bunicul a zâmbit.
— Ca să finanțez un centru studențesc. Îmi vor pune numele în față, pe o placă
– a continuat, dându-i un ghiont lui Gat. Cum ar trebui să se cheme, tinere, ei? Ce crezi?
— Sala Harris Sinclair? s-a aventurat Gat.
— Nuu.
Bunicul a dat din cap.
— Se poate și mai bine de atât. Johnny?
— Centrul Sinclair de Socializare, a spus Johnny, îndesându-și un dovlecel în gură.
— Și gustări, a adăugat Mirren. Centrul Sinclair de Socializare și Gustări.
Bunicul a lovit cu palma în masă.
— Îmi place cum sună. Nu didactic, ci apreciat de toată lumea. Gata, m-ați convins. Îl sun mâine pe Thatcher. Numele meu va fi pe clădirea favorită a fiecărui student.
— Totuși, va trebui să mori înainte s-o construiască, am spus eu.
— Adevărat. Dar n-o să fii mândră să-mi vezi numele acolo sus când o să fii studentă?
— N-o să mori înainte să ajungem noi studenți, a spus Mirren. N-o să
permitem una ca asta.
— Ei, dacă insistați voi – bunicul a înfipt furculița într-o bucățică din coada unui homar de pe farfuria ei și a mâncat-o.
116
Ne captivase atenția foarte ușor – lui Mirren, lui Johnny și mie – prin puterea pe care ne-o conferise, făcându-ne să ne imaginăm la Harvard, prin faptul că ne ceruse părerea și râsese la glumele noastre. Așa ne trata bunicul întotdeauna.
— Nu ești deloc amuzant, tată, a izbucnit mami. Să atragi și copiii în toată
povestea asta.
— Nu suntem copii, i-am zis eu. Înțelegem despre ce e vorba.
— Nu, nu înțelegeți, mi-a răspuns ea, altfel nu i-ați cânta în strună bunicului.
Un fior a traversat întreaga masă. Până și cei mici s-au potolit.
Mătușa Carrie trăia împreună cu Ed. Ei doi cumpărau obiecte de artă, care era posibil să fie sau să nu fie valoroase mai târziu. Johnny și Will mergeau la școli private. Mătușa Carrie deschisese un magazin de bijuterii cu banii ei, însă după
câțiva ani, dăduse faliment. Ed câștiga bani suficienți cât să o întrețină, dar mătușa Carrie nu avea un venit al ei. Iar ei doi nu erau căsătoriți. Și el era proprietarul apartamentului lor, nu ea.
Mătușa Bess creștea singură patru copii. Mai avea niște bani, la fel ca mami și mătușa Carrie – dar atunci când divorțase, Brody rămăsese cu casa. Nu mai lucrase de când se căsătorise și, înainte de asta, nu fusese decât asistentă în birourile unei reviste. Mătușa Bess trăia doar din dota pe care o primise, cheltuind și tot cheltuind din ea.
Și acum mami. Afacerea cu crescătoria de câini nu aducea mulți bani, iar tati dorise să vindem casa de la Burlington, ca să poată lua el jumătate din bani. Știam că mami trăiește din dota ei.
Noi.
Noi amândouă trăiam din dota ei.
N-avea să dureze o veșnicie.
Așa că, atunci când bunicul a zis că era posibil să lase banii facultății ca să se construiască un centru studențesc la Harvard și ne ceruse și nouă sfatul, nu dorea de fapt să implice familia în planurile sale financiare.
Nu făcea decât să arunce o amenințare.
62.
Câteva seri mai târziu. Ora de cocteiluri la Clairmont. Începea pe la șase sau șase și jumătate, depinde când începea lumea să urce dealul spre casa cea mare.
Bucătăreasa pregătea cina și aranjase pe masă pateu de somon cu niște biscuiței făinoși. Am trecut pe lângă ea și am scos o sticlă de vin alb din frigider pentru mătuși.
117
Cei mici, după ce fuseseră la plajă toată după-amiaza, erau zoriți să se spele și să se îmbrace în haine curate de Gat, Johnny și Mirren la Red Gate, unde exista un duș în aer liber. Mami și mătușile Bess și Carrie stăteau în jurul măsuței de cafea de la Clairmont.
Tocmai aduceam paharele de vin pentru mătuși, când a intrat bunicul.
— Penny, a spus el, turnându-și niște whisky din sticla de pe bufet, cum vă
descurcați tu și Cady la Windemere anul ăsta, cu schimbarea de situație? Bess e îngrijorată că te simți singură.
