Am dat din cap că nu știam.
— Sunt împreună de aproape nouă ani. Se poartă ca un tată cu Johnny și Will.
S-a așezat în genunchi și i-a cerut mâna, Cady. Eram toți trei băieții acolo și maică-mea. Împodobise tot apartamentul cu lumânări și trandafiri. Noi eram îmbrăcați în alb și comandaserăm enorm de multă mâncare de la un restaurant italienesc care îi place lui Carrie. I-a pus și Mozart să se audă stereo. Mie și lui Johnny ne venea să-i spunem: Ed, ce-i cu tot tam-tamul ăsta? Doar trăiește cu tine, frate.
Dar omul era tare emoționat. Îi cumpărase un inel cu diamant. Oricum, când a ajuns acasă, noi patru ne-am ascuns în camera lui Will ca să-i lăsăm singuri.
Trebuia să sărim pe ei cu felicitările – dar Carrie l-a refuzat.
— Credeam că nu se căsătoresc fiindcă nu văd sensul.
— Ed vedea un sens. Carrie nu voia să-și pună în pericol moștenirea ei de rahat, a spus Gat.
— Nici măcar nu l-a întrebat pe bunicul?
121
— Asta-i problema, a zis Gat. Toată lumea îi cere voie lui Harris tot timpul, pentru orice. De ce ar trebui o femeie în toată firea să-i ceară aprobarea tatălui ei ca să se mărite?
— Bunicul n-ar fi oprit-o.
— Nu, a spus Gat. Dar cu ceva vreme în urmă, când Carrie s-a mutat prima dată cu Ed, Harris a spus răspicat faptul că banii destinați ei vor dispărea dacă se mărită cu el. Ideea este că lui Harris nu-i convine că Ed este de culoare. Este un ticălos rasist și așa era și Tipper. Da, îmi plac amândoi dintr-o groază de motive și au fost mai mult decât generoși cu mine, lăsându-mă să-mi petrec fiecare vară
aici. Sunt dispus să cred că Harris nici măcar nu-și dă seama de ce nu-l place pe unchiu-meu, dar îl displace suficient de tare încât să-și dezmoștenească fiica cea mare.
Gat a oftat. Îmi plăceau rotunjimea maxilarului său, gaura din tricoul lui, bilețelele pe care mi le scria, felul în care îi mergea mintea sau își mișca mâinile în timp ce vorbea. Îmi imaginam pe atunci că îl cunoșteam complet.
M-am aplecat și l-am sărutat. Încă mi se părea miraculos că pot face asta și că
îmi răspundea sărutându-mă la rândul lui. Atât de miraculos, încât ne-am arătat unul altuia slăbiciunile, fricile și fragilitatea.
— De ce n-am vorbit niciodată despre asta? am spus în șoaptă.
Gat m-a sărutat din nou.
— Îmi place aici, a spus. Insula. Johnny și Mirren. Casele și zgomotul oceanului.
Tu.
— Și tu.
— O parte din mine nu vrea să distrugă toate astea. Nu vrea nici măcar să-și imagineze că s-ar putea să nu fie totul perfect.
Înțelegeam de ce simțea asta.
Sau credeam că înțeleg.
Gat și cu mine am mers apoi pe aleea care înconjoară insula și ne-am plimbat până când am ajuns la o stâncă foarte lată, netedă, de pe care se vedea până în port. Valurile se spărgeau la baza insulei. Ne-am strâns în brațe, pe jumătate dezbrăcați, apoi am uitat, cât timp a fost posibil, toate detaliile înfiorătoare ale frumoasei familii Sinclair.
65.
A fost odată ca niciodată un negustor bogat care avea trei fiicefrumoase. Le răsfățase atât de tare, încât două dintre fete, cele mai 122
mici, nu făceau nimic, cât era ziua de lungă, decât să stea în fațaoglinzii, admirându-și propria frumusețe și ciupindu-și obrajii ca să-iînroșească și mai tare.
Într-o bună zi, negustorul a trebuit să plece într-o călătorie.
— Ce să vă aduc când mă întorc? le-a întrebat el.
Mezina a cerut rochii de mătase și dantelă.
Mijlocia a cerut rubine și smaralde.
Cea mare a cerut doar un trandafir.
Negustorul a fost plecat câteva luni în șir. Pentru fiica sa cea mică,a umplut un cufăr cu rochii de toate culorile. Pentru cea mijlocie, ascotocit piețele în căutare de bijuterii. Dar abia când a ajuns înapropiere de casă, și-a amintit promisiunea pe care i-o făcuse fiiceicelei mari.
A dat peste un gard enorm de fier ce se întindea de-a lunguldrumului. Dincolo de el, la ceva depărtare, era o casă întunecată, iarlângă gard negustorul a zărit bucuros o tufă plină de trandafiri roșiiîn floare. Câțiva dintre trandafiri erau chiar la îndemână.
N-ar fi durat decât un minut să taie o floare. Negustorul tocmai îșiîndesa bobocul de trandafir în coburul șeii, când s-a auzit un mârâitînfuriat.
O siluetă acoperită de o mantie stătea acolo unde, un moment maidevreme, negustorul era sigur că nu se afla nimic. O ființă uriașă, alecărei vorbe erau însoțite de bubuituri joase:
— Îndrăznești să iei de la mine fără a avea intenția să plătești?
— Dar cine ești? a întrebat negustorul, cutremurându-se.
— Ajunge să spunem că sunt cel de la care ai furat.
