•
Pe insula Beechwood, în vara numărul cincisprezece, mătușile îi luaseră locul bunicii, făcând gogoșele și fâțâindu-se în jurul bunicului, de parcă la Boston n-ar fi trăit singur de la moartea ei, din octombrie. Dar erau, de asemenea, puse pe harță. Nu mai era bunica să le țină unite și se certau din cauza amintirilor cu ea, a bijuteriilor ei, a hainelor din dulapuri, chiar și a pantofilor ei. Aceste aspecte nu fuseseră și ele rezolvate în octombrie. Sentimentele oamenilor erau prea delicate la vremea aceea. Rămăsese să se rezolve totul la vară. Când am ajuns noi pe insulă, la sfârșitul lui iunie, mătușa Bess făcuse deja inventarul lucrurilor de la Boston care îi aparțineau bunicii și acum se apucase de cele de la Clairmont.
Mătușile aveau fiecare câte o copie pe tabletele lor și o consultau cu regularitate.
— Întotdeauna mi-a plăcut ornamentul ăla de brad din jad.
— Sunt surprinsă că-ți amintești de el. Nu ne-ai ajutat niciodată să facem bradul.
— Dar cine crezi că strângea bradul? În fiecare an înveleam ornamentele în șervețele de hârtie.
114
— Ce martiră.
— Uite cerceii cu perle pe care mi i-a promis mama mie.
— Cei cu perle negre? A spus că mi-i dă mie.
Pe măsură ce treceau zilele de vară, aproape că nu mai puteai face nicio distincție între ele. Ceartă după ceartă, răni vechi care erau din nou zgândărite și peticite cu altele noi.
Variante.
— Să-i spui bunicului cât de mult îți plac fețele de masă brodate, mi-a zis mami.
— Dar nu-mi plac.
— Pe tine n-o să te refuze.
Eram amândouă singure în bucătăria de la Windemere. Mami era beată.
— Mă iubești, nu-i așa, Cadence? Ești tot ce am pe lume acum. N-o să fii și tu ca tati.
— Doar că nu-mi pasă de fețele de masă.
— Și ce, minte-l atunci. Zi-i că îți plac alea din casa de la Boston. Cele crem, cu broderii.
Era mai ușor să-i spun că așa o să fac.
Și mai târziu, i-am spus că am făcut-o.
Dar și mătușa Bess o rugase pe Mirren să facă același lucru, și niciuna dintre noi
nu s-a dus să se milogească pe lângă bunicul,
pentru amărâtele alea de fețe de masă.
61.
Gat și cu mine ne-am dus să înotăm noaptea. Am stat întinși pe pasarela de lemn, uitându-ne la stele. Ne-am sărutat în pod.
Eram îndrăgostiți.
Mi-a dat o carte. Cu de toate și de toate.
N-am vorbit despre Raquel. Eu nu puteam să-i pun întrebări. El nu mi-a zis nimic.
A fost ziua gemenelor pe 14 iulie și, ca de obicei, s-a făcut masă mare. Stăteam toți, doisprezece oameni, la masa cea lungă pe peluza de la Clairmont. Homari și cartofi cu caviar. Castronașe cu unt topit. Legume proaspete și busuioc. Două
torturi, unul de vanilie, altul de ciocolată, așteptau înăuntru, pe blatul de la bucătărie.
115
Cei mici făceau din ce în ce mai multă gălăgie cu homarii lor, împungându-se cu cleștii și sorbindu-le carnea de pe picioare. Johnny spunea povești. Mirren și cu mine râdeam. Am rămas surprinși când bunicul a venit până la noi, așezându-se între Gat și mine.
— Vreau să vă cer sfatul într-o privință, ne-a spus el. Sfatul unor tineri.
— Suntem niște tineri minunați, din lumea bună, a spus Johnny, așa că ai venit în capătul care trebuie al mesei.
— Vedeți și voi, a zis bunicul, că nu întineresc, în ciuda înfățișării mele de invidiat.
— Da, da, am răspuns eu.
— Thatcher și cu mine punem afacerile în ordine. Mă gândesc să las o bună
parte din avere pentru alma mater din care am făcut parte.
— La Harvard? De ce, tată? a întrebat mami, care se postase în spatele lui Mirren.
