— Şi atunci, ce propuneţi?
— Să facem fără nasturi.
— Se poate?
— De ce nu? În definitiv, nasturii sunt necesari la pantalon şi la vestă...
— Tocmai!
— Tocmai vesta şi pantalonii nu vi-i putem face. Haina se poate purta şi descheiată...
— Dar ce fac eu fără... ăăă... vestă?
— Staţi acasă. Acasă puteţi să staţi şi-n haină.
— Bine, dar eu am servici!
— Şi noi.
— Şi atunci, ce propuneţi?
— O inovaţie de-a mea pentru care dum- nevoastră o să
mă premiaţi din fondul dumneavoastră personal.
— Ce inovaţie?
— Noi vă facem un costum cum ştim noi ca să-l purtaţi cum ştiţi dumneavoastră. Aduceţi dumneavoastră furniturile şi noi vi le trecem la remedieri. Dumneavoastră semnaţi, plătiţi şi vi-1 predăm la nasture.
— Bine, şi ce faceţi atunci cu furniturile dumneavoastră?
— Pentru asta ne premiază cooperativa. Le trecem la materiale recuperate.
Paternitate literară
Deunăzi îl întâlnesc pe bunul meu prieten X şi-i arăt consternat revista noastră literară.
— Ei, cum e posibil ca A.B. să semneze această fabulă în proză?! Nu mi-aş fi închipuit că se poate preta la aşa ceva...
Prietenul meu râde şi ridică din umeri:
— Stai să-ţi povestesc ce s-a întâmplat...
Îşi aprinde o ţigară.
— Săptămâna trecută mă duc la redacţie cu fabula asta.
Cei de acolo o citesc şi-mi spun că-i slabă, că n-are rost s-o public şi să le aduc altceva. Nu m-am supărat. Eu scriu una din astea pe oră. Era de faţă şi P. Când rămânem singuri mă
întreabă „Mai ai nevoie de ea?“ Adică de fabulă. „N-am nevoie", îi spun. „Mi-o dai mie?“ „Cu plăcere". În fond tot nu avea unde s-o publice din moment ce fusese respinsă. Două
zile mai târziu i-o citeşte lui L. M. Bătrânul — deşi nu-i bătrân, dar îi place să se considere din vechea generaţie — e entuziasmat. „Auzi, ce faci cu ea? îl întreabă. O publici?“
„Nici gând — îi spune P. — o ţin pentru sertar. Poate mai tîr-ziu“. „Ştii ceva — îi propune bătrânul — ce- dează-mi-o mie.
Trebuie să citesc ceva la televiziune şi n-am nimic inedit.
Oricum, verba volant. Pe urmă poţi s-o publici. Te ajut şi eu...“ P. se învoieşte. La televiziune se întâlnesc mai mulţi confraţi. Vine şi Fabulete. Cel care se consideră cel mai mare fabulist din sud-estul european. Citeşte fabula din mapa lui L.M. şi insinuează că seamănă foarte bine cu una de a lui.
Obrăznicie. Dar L.M. nu e sigur şi nu vrea să rişte, aşa că n-o mai citeşte şi improvizează pe rime date la telefon. Succes. E
foarte spontan moşul, cu toate că nu e moş. Mă rog. A doua zi vrea să scape şi să nu-şi creeze obligaţii faţă de P. şi-i restituie fabulă. Acesta se duce la almanahul literar şi oferă
fabula pentru numărul de Anul Nou. Ovidel, de la pagina de umor, îi propune un schimb. Ii concesionează lui toate rubricile vesele: jocuri, cuvinte încrucişate, epigrame şi răvaşe ca să-i dea în schimb fabula că l-au programat cei de la revistă şi n-a avut timp să scrie. Ţine morţiş să fie prezent cu ceva. P. cedează tentat de drepturile de colaborare la
almanah. Odată pe an plătesc ceva mai bine. Ovidel trimite fabula în plic şi... stupoare! Opera apare, dar sub semnătura lui A.B. Ei, ce părere ai? Un adevărat scandal!
— Scandal e puţin spus, întăresc eu. Când te gândești că e cuvânt cu cuvânt şi literă cu literă o fabulă de Esop!
— Ei, poftim! Şi mie mi-au pretextat că-i slabă. Asta e. Cu clasicii n-au încotro. Numai cu noi cei în viaţă procedează
cum poftesc!
Şi amicul X striveşte indignat ţigara.
Cine vine la cine?
Numărătoarea directă s-a terminat. A venit 31 decembrie!
