— Trebuie să priviţi lucrurile în faţă nu din profil.
— Mă rog. Atunci înseamnă că şi dumneavoastră aveţi acum alt profil. Nu cumva aveţi un profil IDECEMETE?
— În nici un caz! IDECEMETE este în ramură cu UMETEFANOL.
— Nici vorbă! N-are nicio legătură...
— Ba are. La Simeria. Acolo luaţi IRTA şi vă duce până la baza UMETELIFAN.
— Tot ce-mi spuneţi dumneavoastră n-are nicio bază. Eu caut
IDECEMETE:
Intreprinde-
rea-de-deservire-a-
cumpărătorilor-cu-materiale textile.
— Greşală, tovarăşe. Aici IRECEMETE! întreprinderea -
regională - pentru - colectarea - materialelor - teamoizolante.
— Extraordinar! Florică, tu eşti?
— Eu, dar cine întreabă?
— Dobrică. Ca să vezi, măi băiatule, numărul era corect, dar cu literele astea era să nu te găsesc. Să-ţi spun pentru ce te caut: Auzi, n-ai pe cineva la STAMATE?
— La Stamate? Cum să nu! Nu e nicio problemă. Te servesc. Stamate e chiar cumnatul meu...
— Fii serios! Cum să fie STAMATE cumnatul tău? Eu vorbesc de STAŢIA-PENTRU-AM- BALAJE ŞI-ATELAJE, ş.a.m.d.
etc.
Schiţa
Trase adânc fumul în piept, cu o deosebită satisfacţie.
Bune ţigările astea king size! Stimulează imaginaţia. Expedie câteva rotocoale albăstrui care trecură unele prin altele destrămându-se... încerca un sentiment de plenitudine, de forţă. Se simţea stăpân pe mijloacele sale. Ideea este nemaipomenită, titlul percutant, finalul cu totul neaşteptat!
O schiţă ca asta îţi iese odată la zece ani. Ochii i se opriră pe calendar. Şi pică bine tocmai acu’ de Anul nou, de sărbători, când omul vrea să se mai destindă, să se mai distreze, să
râdă... Vorba e, cui s-o dau? Cel mai bine ar fi la televiziune... Dac-o zice actorul acela comic, atât de popular... Nu, nu e bine. O zice, lumea râde şi crede că-i a lui. C-aşa e omul, „psihologia spectatorului", de câte ori n-am discutat, n-am scris despre asta... Ce, stan păpuşă a auzit de cutare sau cutare? Pe naiba. Aut Caesar aut nihil. Nihil şi mai cum? Habar n-are... O clipă, gândul se întrerupe, caută
un punct de sprijin. Cel mai bine ar fi, mai întâi s-o tipăresc.
Pe urmă n-au decât s-o ia şi la tele, la radio, la elec- trecord, mă rog, la toate maşinăriile astea elec- trocasnice. S-o tipăresc, dar la editură durează cel puţin un an, doi, trei...
până mai scriu altele, mă rog... La o revistă. Asta e! S-o dau mai întâi la o revistă. Pe urmă pot s-o adun şi într-un volum.
Mda, asta e soluţia... Caută, printre hârtiile risipite pe birou, carnetul cu numere de telefon.
— Alo, redacţia? Săru’ mina, Vincenţiu Mar- dare. Aş dori să vorbesc cu tovarăşul redactor- şef. Cum, în ce problemă?
Într-o problemă literară... E plecat? Şi când se întoarce?
După Anul nou? Alo...
Ar fi vrut să mai adaoge ceva, dar din partea opusă
receptorul fusese aşezat în furcă.
Mardare strâmba din nas. Cred că era acolo, dar ce ştiu secretarele astea? Mă rog, paguba lui, că acu’ le crapă buza după schiţe umoristice. Vin şi te roagă pe la uşi, pe la fereşti, pe la telefoane nea Mardare în sus, nea Mardare în jos, frate Vincenţiu, nu ne lăsa, dă-ne şi nouă ceva că n-avem nimic.
Ei, nu vă dau, e bine?! Altădată...
Adică altădată „să învăţaţi minte că pentru mine secretara să vă dea la telefon!“ Mardare explorează cu gândul orizontul editorial. Cui ar putea s-o dea? Lui Stamatoiu trebuie s-o dau! Ăsta e un tip subţire, gustă hazul. Lui nu trebuie să-i explici poantele ca lui Atanase de la GHIMPELE care a şi declarat public că pentru el, în spatele fiecărui calambur se ascunde un duşman
perfid. Sta-ma-to-iu... îl găseşte în carnetul de telefon:
— Alo, Vergilă e pe acolo? Alo, fii drăguţ şi spune-i c-am zis
„la-mai-mare-te-a-propus- Mardare", ha, ha, ha, aştept... Îi plăcea să se exprime pitoresc, asta avea priză, îl făcea simpatic. Ce mizerie, cita ipocrizie, numai ca să obţii o legătură telefonică şi asta pentru ce? pentru că eşti talentat şi vrei să le dai ceva de valoare! Alo, da? Nu e?! Nu i-aţi spus că-1 caută Măr... A, a fost chemat în tipografie... Bine, am să
revin... Adică, nu, spuneţi-i să mă sune el. Aşi, ce tipografie?!
Era acolo la şuetă, parcă-l şi văd făcând semn cu degetul
