De curînd parcul, în întregime renovat, fusese inclus în itinerarul turistic al oraşului. Ghidul — care ştia şi trei limbi străine — ne invită cu un gest afabil după ce ni se adresase mai în- ții cu profesionala întrebare: „frangais?“, „romanian?“, „de unde Sunteți, fraţilor?“ Eram din toate părţile, chiar şi din Bucureşti. Un grup vesel venit prin O.N.T.
— Vă rog, vă rog, veniţi mai aproape. Nu vreau să vorbesc prea tare. Ştiţi, undele sonore produc perturbaţii atmosferice şi deteriorează microclimatul...
Într-adevăr ghidul — un tânăr vânjos cu o barbă mare scandinavă — avea o voce sonoră. Am făcut cerc în jurul lui, ceea ce îi permitea să ne vorbească familiar şi foarte inteligibil.
—- Sunt bucuros să vă furnizez orice fel de informaţii utile...
Cu un zâmbet fotogenic se adresă unui membru al excursiei noastre care privind distrat în jur pusese din greşală piciorul pe gazon:
— Nu vă jenaţi, puteţi călca pe iarbă. „Nu se rupe, nu se strică — nici amendă nu se-aplică“, recită el spiritual. Da, stimaţi oaspeţi, iarba aceasta pe care o vedeţi — vă rog să-i apreciaţi culoarea de un verde nr. 5 perfect omogen — este iarbă de plastic. Această iarbă are un mare avantaj faţă de iarba naturală, în sensul că nu se vestejeşte niciodată.
Nemaivorbind de faptul că nu creşte şi deci nu trebuie cosită.
Era într-adevăr o inovaţie cu totul neaşteptată. Am făcut câțiva paşi pe peluză încercând sub tălpi o senzaţie foarte plăcută. Am zâmbit gândindu-mă cu câte primejdii călcasem altădată pe iarba unor parcuri, având tot timpul senzaţia aceea îngrozitoare că în dosul fiecărui tufiş se ascunde un gardian mustăcios care-mi va smulge cu răutate şi plăcere amendă de 25 de lei. Iată că această interdicţie căzuse! Am revenit pe alee, cu urechile larg deschise la explicaţiile ghidului.
— Priviţi, vă rog, şi florile! Aceste minunate flori cu parfumul lor... Şi, fără tranziţie, strigă: Vasilee!
— Aăăuu?! veni de undeva răspunsul celui chemat.
— Dă drumul la olfactopulverizatoare, că avem oaspeţi!
Apoi întorcându-se spre noi ne lămuri confidenţial. Vasile este grădinarul de ser viei la panoul de comandă...
Am avut vaga impresie că aud un ţiuit ca de țânțar şi în aceeaşi clipă văzduhul se umplu cu o mireasmă îmbătătoare de trandafiri.
— Trandafiri, în acest sezon, nu e prea devreme? am tresărit fără să vreau.
Abia atunci am observat că florile nici nu erau trandafiri, ci un fel de hibrizi între orhidee şi ochiul boului.
— Aveţi dreptate, spuse ghidul. Vasilee, apasă pe liliac!
Două secunde mai târziu ne-am simţit învăluiţi de parfumul liliacului înflorit. Ghidul zâmbi şi ne lămuri cu gentileţe:
— Vedeţi, aici la noi a fost realizat visul vechilor florari care zămisleau acele emoţionante flori de plastic, naive în felul lor. Mulţi nu le agreau pentru aspectul lor convenţional şi pentru mirosul în general dezagreabil. Dar, în definitiv, de ce trebuie să copiem în mod servil natura? Au fost realizate flori care nu există nicăieri în nicio seră şi care, după cum vedeţi, pot avea parfumul dorit.
În cadrul grupului se iscară discuţii. Evident, în şoaptă
(microclimatul!). Unii erau de părere că parcul acesta e un kitch, că şi Le Notre şi Le Votre, Le Nain şi Le Gros corectaseră şi ei natura, dar nici aşa! Alţii combăteau poziţiile naturalismului, susținând că până şi în materie de alimentaţie totul e prejudecată şi clişeu. De ce nu poţi mânca o friptură într-o pilulă? Ideea asta stupidă, că dacă n-are formă de găină, n-are nici un gust! Eu nu m-am amestecat, în fond înscrierea în excursie fusese benevolă. Brusc, ghidul se uită la ceasul de la mâna care era... un barometru portativ:
— S-ar părea că se schimbă vremea... Hm, în- tr-adevăr, nimic mai neplăcut pentru un turist decât să fie surprins de ploaie în parc...
De data aceasta îşi întoarse reverul hainei unde —
asemeni unei insigne cu puteri magice — era prins un microemiţător:
— Petrică, băiatule, fii atent, o să fie nevoie să ridici cupola hidrofugă.
— Poziţia 1 sau poziţia 2? se auzi un bâzâit din minidifuzor.
— Poziţia doi — şi ghidul se întoarse explicativ spre mine care-1 priveam cu gura căscată —, adică cu „stele", că tot se întunecă în curînd. În câteva minute o să avem o boltă
înstelată ca la planetarium.
Abia atunci mi-au atras atenţia nişte structuri metalice care se arcuiau graţios la mare înălţime (iniţial crezusem că e vorba de vreun ansamblu sculptural modem). Deasupra ciudaţilor piloni începură să se desfăşoare spectacular folii din- tr-un material special folosit la baloanele cosmice şi care curînd acoperiră întregul parc. Apărură şi stelele anunţate —
puncte luminiscente activate într-o reţea moleculară.
Într-adevăr, era un parc fără asemănare şi-i prevesteam un frumos succes de casă.
Ne plimbam pe aleile sale, care — ni s-a explicat — erau pardosite cu tetrateflon, un material elastic şi plăcut peste care era aşternut un nisip — siliciu pur cu sarcini electrostatice — care-l împiedicau să fie luat de vânt. Florile, într-o largă gamă coloristică, ne bucurau ochiul... La un moment dat s-a petrecut un mic incident. Un băieţel din grup care auzise că e voie de călcat pe iarbă, crezuse că e şi voie să
rupă flori şi sărmanul se curentase. (Odată cu lăsarea întunericului, florile deveneau luminoase.) Din fericire, voltajul nu era prea mare.
După un timp însă am simţit o oarecare oboseală...
— Ar fi cazul să luaţi loc pe bănci, spuse cu acelaşi zâmbet amabilul nostru ghid, scoțând din buzunar o cutiuţă
pentru telecomandă. Apăsă un buton şi pe aleea noastră se deschiseră mai multe trape — ca cele de la teatru — şi tot atâtea bănci elegante şi curate l«ră împinse la suprafaţă.
— După cum vedeţi, aveţi tot confortul. Mai ceva ca în străvechiul Cişmigiu...
— E adevărat, dar în Cişmigiu avem şi copaci... spuse atunci cu glas răguşit un bătrânel care pe tot parcursul excursiei avusese mereu ceva de criticat. (Mă exasperase cu observaţiile sale. Mereu nemulţumit, mereu acru...)
— Copaci? Nimic mai simplu! Ce-aţi dori? O salcie plângătoare? Un arţar? Vă pot oferi şi un eucalipt aclimatizat...
Şi aceeaşi cutiuţă aduse la suprafaţă, din sera subterană, mai mulţi copaci care aici, în aer liber, n-ar fi supravieţuit nicio sută de ani.
Mărturisesc că nu credeam să mai lipsească ceva acestui parc. Mă refer la partea, ca să zic aşa naturală, pentru că în ce priveşte celelalte amenajări, ele nu mai puteau impresiona pe nimeni: țâșnitoare la care cu o monedă puteai să bei un sirop pe bază de fructe de pădure sintetice, chioşcuri mobile cu autoservire care se iveau la apelul oricărui d<?ritor, printr-o simplă apăsare pe unul dintre butoanele dispuse în spătarele băncilor, şi multe altele...
