— Nu mă dau...
— Biine, te spun lu’ tata.
— Nu mă dau...
— Gicule!
— Ce-i?
— Goguţă e obraznic.
— Atinge-11
— Nu pot.
— Păi sigur, de aceea şi-a luat nasul la purtare. „Nu pot!“
— Nu pot, că s-a urcat în oopac!
— Cum?
— Ştiu eu cum? S-o fi căţărat de pe balcon...
— Goguţă, dă-te imediat jos din copac!
— Nu mă dau...
— Dacă nu te dai, te altoiesc...
— Şi dacă mă dau?
— Păi...
— Vezi, tăticule, recunoşti şi matale că nu e nicio deosebire...
— Dă-te jos! O să cazi şi o să-ţi rupi un picior. Să vezi atunci ce bătaie îţi dau!
Agresiunea nocturnă
– povestire anti-anticipativă –
Era o noapte ideală pentru o crimă perfectă. Desigur, nu există crime perfecte, dar nopţi ideale există. întunericul era fără cusur. Beznă. Un plafon compact de nori acoperea etanş
cerul, nelăsând să răzbată nicio rază de lună. De altfel nici nu era lună plină. Felinarul de pe stradă avea becul ars. În aşteptarea ploii, un vânt leneş mişca uşor frunzişul copacilor făcîndu-l să foşnească doar atât cât să acopere paşii furişaţi ai infractorului încălţat cu pantofi cu talpă elastică. Acum era momentul. Peste puţin timp avea să înceapă ploaia care va spăla urmele paşilor.
De după un zid se desprinse o siluetă abia ghicită, poate o nuanţă mai neagră dedt întunericul însuşi. Omul se opri să
asculte. Nu se auzea nimic. Toată lumea dormea toropită de zăpuşeală. Silueta se deplasă cu băgare de seamă şi se opri în faţa unei case cu grilaj de fier. Aici era. Poarta era întredeschisă, dar omul n-o atinse. Dacă scârțâie? Cu o agilitate de pisică escaladă gardul aproape fără să-l atingă.
Ajuns în partea cealaltă rămase încă o clipă să asculte. O
precauţie în plus nu strică. Nimic. Geamurile de la parter erau protejate de o savantă dantelărie de fier forjat pe care intrusul ar fi putut s-o folosească în chip de scară, măcar până la balconul etajului întâi. Dar se părea că ideea nu-1
preocupă. Se prinse de un cablu de cobo- rîre de la antena unui televizor şi după câteva clipe ajunse în dreptul etajului patru. încălecă grilajul balconului şi rămase din nou să
asculte. Aceeaşi linişte apăsătoare dar utilă. Uşa de la balcon era larg deschisă. Omul se strecură în încăpere...
Scăldat de sudoare, Adam se zbuciumă în aşternut.
încercase să lucreze dar fără folos. Consumase toate cuburile de gheaţă, preparându-și băuturi răcoritoare, dar nu obţinuse efectul scontat. îşi legase o batistă de mătase în jurul gî- tului şi-şi spălase de câteva ori fruntea cu apă rece.
Inutil. Enervat, trecu în dormitor şi se aruncă în pat. Se lăsă
cotropit de moleşeală spe- rând să poată adormi. Dar nici
somnul nu se lipea de el. Un timp privi ţintă tavanul, aipoi se răsuci şi-şi afundă capul în pernă. încercă să se gândească la ceva. Indiferent la ce. Nu izbuti să-şi propună nici un subiect. Plutea într-un vid total. îl copleşea o senzaţie de dezintegrare. Dacă era mort? Nu, asta nu. Prea era cald. Vag de tot, cerul se ilumină la scânteia unui fulger. Adam îşi încordă auzul în aşteptarea tunetului care nu mai venea. Se ridică în capul oaselor şi întinse mâna spre noptieră căutând ţigările. Un nou fulger şi din nou Adam aşteptă să audă
tunetul. De data asta îl deosebi ca un murmur înfundat venind de la mare depărtare. Era gata să aprindă bricheta când un zgomot precis se făcu auzit în camera lui de lucru...
După ce se împiedicase de un vraf de cărţi trântit pe jos, infractorul rămase pironit locului. Va fi oare surprins şi va trebui să facă uz de forţă? Prefera să lucreze curat. îşi încordă auzul la maximum. Un fulger scăpără mai aproape şi tunetul puternic de data aceasta nu se lăsă aşteptat. O
fracţiune de secundă încăperea se iluminase şi ochiul său experimentat surprinsese totul: un birou acoperit cu hârtii în dezordine şi o maşină de scris, două fotolii de piele, o măsuţă
cu sticle şi pahare şi un auto- sifon albastru, doi pereţi înţesaţi cu cărţi şi altul cu tablouri şi ceramică decorativă.
Lângă o uşă, văzuse un scrin în stil japonez. Era ceea ce căuta. Mai rămase o clipă locului ascultând. Aproape maşinal scoase din buzunar un obiect masiv, negru. Se îndreptă pe vârfuri spre partea opusă a camerei. Pipăi scrinul prevăzut cu sertare şi uşiţe. Intuiţia îl îndemna să înceapă cu sertarul cel mic din stânga. Nu era încuiat. Dar cutia burduşită cu hârtii rezistă. încercă să-l tragă afară fără zgomot. Dar exact în acel moment încăperea fu inundată de lumină.
Primul lucru pe care l-a văzut Adam a fost arma îndreptată asupra lui. Apoi îşi ridică privirea şi descoperi chipul agresorului, ultima figură omenească pe care, după
