A devenit banal. Acum îi construiesc şi copiii. Transplant? Ce
mai e fantastic în asta? Genetica dirijată? S-a făcut. În literatură? Nu, domnule, în laborator! Viteze superluminice?
Au fost imaginate. De matematicieni. Antimaterie? Există. În romane? Da, în cele desuete. Anti- materia „modernă" e în cidotroane. Raza vieţii, raza morţii? Există. Se numeşte prozaic laser. Ce să-ţi mai spun? Aş putea să-ţi înşir o listă
întreagă...
Adam se sculă din fotoliu şi începu să se plimbe prin birooi.
— Şi atunci, te întreb, de unde idei noi? Nu mai există
materia primă...
Se apropie de uşa deschisă spre balcon. Afară începuse să
plouă. Oftă.
— Bine că s^a mai răcorit. Am ceva de terminat. O idee la care s-a umblat mai puţin... Ai auzit de gravitoni?
— Nu e ceva cu nişte chestii din alea care te fac mai uşor?
Am văzut eu ceva Într-un ziar...
Adam se însufleţi. începu să-i expună subiectul povestirii.
Îi explică ce sunt gravitonii şi an- tigravitonii în timp ce musafirul încerca cu discreţie să înăbuşe un căscat. Se făcuse destul de târziu.
— Ascultă, Billy, i se adresă Adam la un moment dat, am uitat să te întreb: cum ai intrat aici?
Billy ridică din umeri. La urma urmei era un fapt împlinit.
— Prin balcon.
— Prin balcon, prin balcon, dar până aici sus? Cu o scară?
Pe burlan?
— Da de unde! E demodat, amice. Am găsit la un inventator nişte pantofi speriaţi. I-am luat. Avea mai multe perechi. Abia pe urmă am văzut că aveau nişte tălpi speciale.
Când îi pui, eşti mai uşor. Poţi să te urci ca un fulg şi pe un cablu de televizor.
Adam se prăbuşi în fotoliu.
— Antigravitonii! gemu el. S-a dus...
Vizitatorul nocturn îl privi mirat.
— Cine s-a dus?
— Povestirea... ideea... Au făcut-o şi pe asta!
Eternii soţi
(Piesă într-un act, trei tablouri şi un epilog.
Personaje: El şi Ea.)
Tabloul I (decor de iarnă)
El — Ce repede a trecut vacanţa!
Ea — A fost minunat!
El — Mă iubeşti?
Ea — Da, iubitule. Dar tu mă iubeşti?
El — Ca un nebun! A fost o vacanţă de neuitat! Schi, săniuş, jocuri de cabană, periniţa...
Ea — Vezi cum eşti? Să ştii că m-ai necăjit...
El — Cu ce, dragostea mea?
Ea — Ai scos-o la periniţă pe sclifosită aia de Marga...
El — Care Marga? Blonda de la arhitectură?
Ea — Nu, brună de la filologie. Nu te face că nu ştii. Te săruta de mama focului.
