— Ia spune-mi, draga mea, n-a venit azi dimineaţă la şapte Adelina, s-o împrumuţi cu făină?
Tocmai mă bărbieream şi auzisem discuţia cu simpatica noastră vecină.
— Şi ce-i dacă a venit? N-a intrat decfit în bucătărie...
— Exact. Am sărit ca un leu. N-am stabilit împreună că
am fumat noaptea o ţigară în bu-' cătărie? în timp ce tu cotrobăiai în cămară după făină, dumneaei a înşfăcat frumuşel bricheta. Ce mai! e totul foarte clar!
— Imposibil!
— De ce imposibil, dragă? Pentru că e prietena ta? Ai uitat că tu singură mi-ai spus odată că ţi-au dispărut din casă
nişte bani şi numai după ce te-ai plâns ca din gură de şarpe de nu ştiu câte ori, a zis şi Adelina asta cum ai uitat că i-ai împrumutat ei?!
— Da, mă rog, nici acum nu ştiu care e adevărul. Oricum, dacă nu vroia să mi-i dea, putea să tacă...
— Dacă... dacă... dacă... Vorba e că de data asta nu mai încape nicio îndoială. Cine altcineva putea să intre în bucătărie şi să ia bricheta?
— Tu.
Mi se părea cu totul deplasat să mai fac şi obiectul spiritelor soţiei mele când eram victima unui furt calificat.
— Nu fac nici un fel de spirite, dar cel puţin la ora 10 şi jumătate când ai stat de vorbă cu redactorul tău de la editură, aveai bricheta pe birou.
— Eşti sigură?
Soţia mea era absolut sigură. Când mă sunase omul la telefon, i-am cerut prin semne un chibrit să-mi aprind pipa, dar negăsind nici unul, mi-a adus bricheta. Deci la 10 şi jumătate, bricheta încă nu fusese furată. Am tăiat-o cu regret de pe listă pe Adelina. Brusc, mi-am adus aminte:
— Jean!
— Ce-i cu Jean? făcu ochii mari nevastă-mea.
— El a luat-o!
Jean era prietenul fiicei mele. Student la electronică, băiat serios şi cu intenţii serioase. Nevastă-mea se supără. Cum putea să-mi treacă prin minte o asemenea absurditate.
Putea! Generaţia asta de astăzi făcea lucruri şi mai rele.
Dacă ar fi văzut bricheta asta a mea pe bordul maşinii, ce i-ar fi împiedicat să forţeze portiera? La asta se pricep! De altfel nu trecuse Jean după amiază pe la noi ca s-o ia pe Ruxandra în oraş? Nu l-a poftit soţia mea în birou să aştepte câteva minute? Nu i-am oferit eu o ţigară şi băiatul m-a refuzat sub pretext că nu fumează? De ce oare? Nu pentru ca bănuiala să nu cadă asupra lui? La ce să-i trebuiască
bricheta dacă nu fumează?! Jean ăsta nu e prost deloc!
— Aristide!
Strigă nevastă-mea. Era în vocea ei un amestec de bucurie şi supărare şi mai era şi un fel de chemare imperativă. Nota asta din urmă i-o cunoşteam foarte bine. M-am dus în sufragerie să văd ce s-a întâmplat. Paulina stătea încremenită ca o statuie indiană şi arăta cu degetul spre podea, asemeni unui indicator pe şoselele internaţionale. I-am urmărit direcţia şi la marginea covorului, asortându-și pielea de crocodil cu cafeniul persan, stătea tolănită bricheta mea! Am ridicat-o cu nespusă bucurie. Pentru mine obiectul acesta nu avea numai o finalitate funcţională, era şi o amintire de familie. Chiar, cine mi-o dăduse? Cu multă
satisfacţie mi-am aprins o ţigară, m-am aşezat în fotoliu dându-mi abia acum seama cât mă obosise căutarea. Şi câte nu-mi trecuseră prin cap! Silviu şi Ruxandra, propriii mei copii, educaţi de mine! Unchiul Anton, un monument de bunătate şi dăruire familială. Omul care era în stare de orice sacrificiu că să-mi vină în ajutor. Adelina, cea mai bună
prietenă a soţiei mele. Păi, dacă nu mai putem avea încredere nici într-un prieten apropiat, înseamnă că trăim în cel mai nefericit secol din câte au fost de la Giordano Bruno încoace.
Despre băiatul acela simplu şi serios, cu mare viitor ştiinţific (Jean) ce să mai zic?! Şi nefumător pe deasupra! Cum de putuseră să-mi vină în minte toate aceste absurdităţi?
Paulina care-şi asuma întotdeauna rolul conştiinţei mele culpabile, bombăni de pe undeva pe-aproape:
— Chiar dacă n-o găseai, cum ai fost în stare să-ţi treacă
toate astea prin cap! Puteai foarte bine s-o pierzi pe undeva...
Mda, la asta nu mă gândisem.
Între proiect şi realitate
Sunt drame în care nu contează decorul. N-are nicio importanţă înfăţişarea personajelor. Motivaţia interioară este secundară. Biografia eroilor rămâne necunoscută. Singurul lucru care contează e dialogul. Şi dialogul iată-1 mai jos. El spune tot.
— Bună ziua...
— Bună ziua... Dumneavoastră?
— Aş dori să-mi fac un costum...
— Sigur că da... Ce fel de costum?
— Unul obişnuit. Haină, pantalon, vestă.
— Un costum din trei piese... Vreţi şi o vestă de rezervă?
— Nu.
