— Două sute de lei. Că doar nu vreţi să vă dau un coteţ, o căsuţă, de fapt o adevărată vili- şoară din lemn aglomerat şi acoperiş melaminat de-un alb imaculat — pe gratis. Îl luaţi?
— Deh, ce să fac? Vreau să-i fac soţiei o surpriză...
— O să-i faceţi; mai ales dacă o să-i luaţi şi zgarda...
— Nu, lăsaţi, e prea mic, n-are nevoie...
— Şi când o să crească? L-aţi văzut pe taică-său...
— Hau! Hau!
— Aaaa, dacă susţineţi dumneavoastră că trebuie...
— Trebuie. Şi nici nu e scumpă: o sută!
— O sută?!
— Acu’ oe, vă mai tocmiţi? Aţi dat două sute, oe meii contează una. Căţelul tot îl luaţi pe gratis.
— Mă rog...
— Asta e zgarda şi ăsta e covoraşul...
— Ce... covoraş?
— Cum, ce covoraş? Covoraşul căţelului. S-a obişnuit cu el. Pe el s-a născut. Vreţi ca, aşa, deodată, să se trezească pe un covoraş străin sau chiar fără covoraş?
— Vai de mine, eu...
— O sută.
— Ei, da, tot am dat trei, ce mai contează...
— Exact. Nici nu ştiţi ce noroc aţi avut! Pe unul care a venit înaintea dumneavoastră, l-am refuzat.
— Serios?
— Da. Închipuiți-vă, vroia să ia căţelul fără crăticioarele în care mănâncă. Să-l ţină nemîn- cât, bestia! Noroc că l-am dibuit imediat.
— Aăă... şi cât?
— O sută.
— Perfect. Poftim patru sute, iau căţelul că, ştiţi, trebuie să mă grăbesc... Soţia mea...
— Foarte bine, foarte bine, numai un moment să aduc şi pendula.
— Pendulaa? Ce pendulă?
— Asta-i bună! Ce pendulă! Câinele trebuie hrănit la ore fixe.
— Vai, dar nu vă faceţi probleme, uitaţi-vă, am ceas Doxa, radioul e mereu deschis, avem tot timpul ora exactă.
— Ei, da, dumneavoastră aveţi! Dar căţelul?!? Ce, o să
vină să se uite la ceasul Doxa sau o să-l puneţi să asculte radioul? Când aude pendula bătând de ora trei, e clar, vine cuminte să mănânce, nu ca unii care vin la tot felul de ore...
Trebuie obişnuit de mic. V-o dau ieftin. 600, că e defectă şi trebuie s-o daţi la reparat. Şi cu patru sute, o mie.
— În cazul ăsta, eu... ştiţi, mă aşteaptă soţia...
— Exact. N-aţi spus că vreţi să-i faceţi o surpriză?
— Da, dar n-aş mai... Sunt surprize şi surprize...
— îmi pare rău, banii se numără la casă, „piece touchee, piece jouee“..., dar dacă insistaţi, vă fac o reducere. Vă dau şi o pisică. Ştiţi ce frumos se joacă Pufi cu ea? Să-i despărţim ar fi o adevărată cruzime!
— Nu, mulţumesc. Renunţ. Soţia mea nu poate suferi pisicile.
— Perfect! Divorţaţi! Aveţi un motiv foarte bun... Staţi!
Staţi! Nu plecaţi! Ei, poftim! Şi mai spunea că e iubitor de animale...
— Hau! Hau! Hau!
— Marş de-aici! Acu’ te-ai găsit?! Trebuia să-mi atragi atenţia de la început!
Bănuiala
