— Scurt-circuit! A sărit siguranţa la cofret...
Felician Mătuşoiu-se ridică de la birou împin-gând fotoliul cu zgomot
— Şi pentru asta năvăleşti aici ca un sălbatic?! Dumneata nu ştii să faci altceva decât panică.
— Vă rog să mă iertaţi... Vroiam să vă întreb dacă să mai duc materialele în tipografie.
— Care materiale?
— Cele cu eclipsa. Adineaori le-aţi aprobat.
— N-am aprobat nimic, Păsculete! Să-ţi fie clar odată
pentru totdeauna că eu nu aprob nimic pe întuneric. Să se
repare mai întâi lumina şi pe urmă, dacă se confirmă... mai vedem noi! Da! — şi în glas vibrau note ameninţătoare: Mai vedem noi!
Într-un mod cu totul remarcabil, eclipsa se produse cu o exactitate de secundă! Totul se confirmase până în cele mai mici amănunte...
Scufiţa roşie
...aşa cum mi-a povestit-o copilul Puiu V.
din oraşul N.1
A fost odată ca niciodată o fetiţă pe care o chema Scufiţa Roşie. Scufiţa avea şi o bunicuţă pe care o iubea foarte mult şi din care cauză să vedeţi ce-a păţit. Bunicuţa locuia la ţară
pentru că părinţii Scufiţei Roşii aveau un apartament în Capitală şi au făcut un schimb dând boxa în care locuia bunicuţa pentru acces la garaj şi în casă n-o puteau găzdui că acolo primeau musafiri şi alte rude apropiate. Dar nepoţica îşi iubea foarte mult bunicuţa şi pentru că părinţii ei ca şi alte persoane în vârstă au învăţat-o cum e frumos să
te porţi cu cei bătrâni, ea se ducea mereu să-şi viziteze bunica care nici nu stătea prea departe, puţin mai încolo de comuna Potigrafu, unde putea ajunge foarte uşor cu IRTA. Să
vedeţi însă ce s-a întâmplat într-o zi. În timp ce părinţii se uitau la televizor, fetiţa şi-a pus scufiţa şi s-a strecurat binişor afară din casă. Tocmai atunci s-a pornit şi o ploaie de ziceai că toarnă cu găleata. Mergea Scufiţa prin ploaie, mergea dar n-o puteau întoarce din cale nici vântul şi nici întunericul. Şi cum mergea aşa, deodată i-a tăiat calea lupul cel rău, gata, gata s-o calce cu tramvaiul! De ce cu tramvaiul? Pentru că lupul încă nu avea strânși toţi banii de maşină. Scufiţa însă nu s-a speriat. Degeaba a încercat lupul să intre în vorbă cu ea, între- bând-o pe ce linie merge sau dacă nu locuieşte cumva pe linia lui 24 colţ cu linia lui 16.
Ca să scape de lup, Scufiţa a scurtat-o de-a dreptul prin pădure. A mers şi a mers şi a mers, şi când mai avea doar vreo 7—8 kilometri, i-a ieşit din nou în cale lupul cel rău care se făcuse între timp şi mai rău! împrumutase de la rudele lui încă vreo 30 de mii de lei care-i lipseau şi şi-a luat maşină, iar acum tocmai era în rodaj.
1 M-a rugat să nu-1 dau numele din motive pe care m-a rugat să nu le dau.
(n.a.)
— încotro, Scufiţo? a luat-o el pe departe, deşi ştia bine unde merge nepoţica.
Dar Scufiţa i-a răspuns prin semne că nu intră în vorbă
cu persoane străine şi necunoscute care au şi o fioroasă
asemănare cu lupul cel rău.
— O să-ţi pară rău, a lătrat individul şi a apăsat pe accelerator. Adică s-a făcut nevăzut.
Scufiţa nu i-a mai dat nicio atenţie şi şi-a văzut de drum.
Până la căsuţa bunicii nu mai era departe. Da, dar lupul cel rău ce-a făcut? El a ajuns la căsuţa bunicii cu mult înainte, iar când a ajuns şi Scufiţa, uşa era deschisă iar din căsuţă a auzit o voce de nerecunoscut în care n-o recunoscu pe bunica ei şi care-i spunea:
— Intră, Scufiţo, că soneria e stricată...
A intrat Scufiţa şi care nu i-a fost mirarea când a văzut-o pe bunica ei bolnavă şi mâncând-o din ochi nu alta.
— Hai vino, nepoţico, mai aproape, de când te aştept..., spuse bunica cu vocea aceea aspră şi lingându-și buzele. De ce ai întârziat atât?
Scufiţa începu să-i explice că n-a putut să vină mai curînd că tata a fost plecat în deplasare, iar mama era de servici la servici, şi, ca să schimbe vorba, a întrebat şi ea:
— Dar de ce, bunico, ai urechile atât de mari...?
— Ca să aud mai bine, nepoţico, ce minciuni mai îndrugi, râse bunica.
— Dar de ce ai ochii aşa de mari? întrebă din nou Scufiţa.
— Ca să te văd cât de mare te-ai făcut, nepoţico, mârâi din nou bunica.
— Dar de ce ai nişte colţi atât de ascuţiţi?
— Vrei un răspuns sincer? întrebă bunica şi ochii îi luciră.
— Sincer! răspunse Scufiţa.
— Bine! Atunci... hap! făcu bunica, de fapt lupul cel rău care cu asta se ocupase pe aici, adică o înghiţise între timp pe bunică. Şi acum o înghiţi şi pe Scufiţă. Dar cum vânătorul îşi schimbă puşca dar năravul ba, iată că trecu pe acolo un vânător. Şi pentru că la motel era plin de turişti, şi-a zis că ar putea să înnopteze la bunică. Lumina era aprinsă şi uşa deschisă. De îndată ce-1 văzu pe lup dormind în patul
bunicii înţelese tot ce s-a întâmplat, că nu era prost nenea vînătoru’! Ba luă şi un cuţit, deschise burta lupului şi le scoase de acolo pe bunică şi pe Scufiţă nevătămate, tefere şi fericite. Mare mincinos şi vânătorul ăsta dacă poate cineva crede că a vânat el un lup care a înghiţit o bunică şi o nepoată! Oricum, asta e povestea din care s-a văzut că lupul cel rău şi mincinos şi-a primit pedeapsa, Scufiţa a învăţat că
