Nu pot să-i sufăr pe suspicioşi! Oameni care în dosul fiecărui gest, dincolo de orice fapt îşi construiesc o explicaţie proprie, uneori împotriva oricărei logici dar de care se agaţă
cu în- căpăţînare. Nu pot să-i sufăr pe suspicioşi dar uneori în faţa unor evidenţe sau mai bine zis în absenţa unor evidenţe nu pot să nu devin şi eu bănuitor. A nu bănui nimic, a nu fi în stare să elaborezi un raţionament cât de cât plauzibil demonstrează o foarte slabă construcţie mentală
(prostie curată!). Şi, pe cuvânt — nu ştiu dacă aţi observat —
viaţa zilnică e alcătuită din tot felul de detalii care, neînsemnate în aparenţă, te fac bănuitor.
— Paulina, nu mi-ai văzut bricheta?
întrebarea aceasta o adresez cel puţin de şapte ori pe zi soţiei mele care trebuie să ştie în fiecare clipă unde-mi sunt ochelarii, cheile de la birou, cheile de la maşină, stiloul, carnetul de telefon, servieta, mănuşile, briceagul, pipa, tutunul de pipă, butonii de manşetă şi, în general, toate celelalte obiecte care definesc şi certifică existenţa mea biofizică ba şi psihosocială (buletinul de identitate, contractele cu editură, fişa de la policlinică ş.a.).
— Era lângă televizor...
Era. Din păcate, de data aceasta, spre deosebire de milioanele de dăţi anterioare, bricheta nu mai era acolo. Nu era nicăieri!
— Ia vezi, poate a luat-o fi-tu, zice nevas- tă-mea.
— Ce să facă cu ea, că doar nu s-a apucat de fumat la zece ani...
— Poate a luat-o pentru experienţele alea ale lui...
L-am întrebat, dar Silviu n-o luase. Şi dacă spune fi-miu că n-a luat-o, e sfânt. Mai curînd Ruxandra...
— Paulino, tu n-ai băgat de seamă că fi-ta a început să
fumeze?
— N-am observat. Dar, la cei 18 ani ai ei, n-ar fi cea mai mare crimă.
N-aveam acum dispoziţie pentru o discuţie de genul acesta. Mă preocupa cu totul altceva:
— Oricum, n-ar fi un motiv să servească foc cu bricheta mea!
— Ruxandra n-ar face una ca asta...
— Tocmai. Şi atunci, unde e bricheta?
Ne uităm unul la celălalt necăjiţi. Să dispară un astfel de lucru din casă, încă nu ni s-a întâmplat.
— Când ai avut-o ultima dată? mă întreabă nevastă-mea care uneori se crede Agatha Christie.
— Ştiu şi eu? Parcă ieri...
Amândoi cădem pe gânduri şi ştim şi de ce. Aseară
trecuse pe la noi unchiul Anton. Inexplicabil, dar toată viaţa am avut o antipatie sinceră pentru acest om care nici măcar nu ştiam exact dacă ne era unchi dinspre partea mea sau dinspre partea nevesti-mi.
— Crezi că Anton ar fi capabil de un lucru atât de mărunt?
lansează nevastă-mea, socotind c-o prinde bine s-o facă pe generoasă. în fond bricheta era a mea!
— Niciodată nu mi-a plăcut individul ăsta! Ţii minte că a avut un proces pentru partaj de casă? Dacă s-a pretat să
calce pragul justiţiei, înseamnă că e capabil şi de un furtişag mărunt.
M-am enervat de-a binelea. îmi făcea impresia că îl şi văzusem — fără să acord faptului vreo atenţie specială —
examinând ronsonul meu nichelat, îmbrăcat în piele de crocodil.
— A calculat-o bine, nemernicul. Ştie bine că fiind din familie, întâi şi întâi n-o să-l bănuim, şi pe urmă n-o să-l reclamăm. Să-i fie ruşine!
Nevastă-mea mă urmăreşte gânditoare.
— Auzi...
— Aud. Ce să aud?
— Azi-noapte nu te-ai sculat să bei lapte?
— Ba da.
— Şi nu m-ai întrebat tu unde mai ai nişte ţigări?
— Hm, parcă...
— Şi nu ţi-ai aprins o ţigară în bucătărie?
Avea dreptate. îmi amintisem şi eu. Ba mai mult, îmi amintisem că mi-am aprins ţigara cu bricheta. Deci noaptea bricheta mai fusese! Trebuia să-l tai de pe listă pe unchiul Anton. Cu regret, dar asta era situaţia! Atunci, cine?
