C — Deloc. De vreme ce se poate închide de la sine.
B (maliţios) — Nimic nu se întâmpla pe lume de la sine.
C (intransigent) — Vă înşelaţi, sau, ceea ce e mai rău, vă
lăsaţi înşelat. Dacă afară plouă, tună şi fulgeră, toate astea-s de la sine. (subliniere în tonul lui C) A (resemnându-se) — înţeleg. Nu vreţi să vă luaţi răspunderea...
C (tăce. E enervat într-un asemenea grad, încât tinde către linia dreaptă.)
A (în definitiv) — Să ne înţelegem: n-aţi deschis-o dumneavoastră când aţi intrat?
C (urlă isteric, în panică) — Dar atunci am fost obligat s-o fac! Altfel nu puteam să intru. N-aveam de ales!
(B clatină din cap, apoi aruncă o privire semnificativă spre A ; un timp — linişte. Numai uşa scârțâie nehotărâtă, apoi, brusc, se trântește de la sine.)
A — În sfârșit. Uşa s^a închis.
C (calmat) — E un mod formal de a aborda chestiunea.
B (cu zâmbet complice lui A) — Vă acuză de formalism...
(Apoi placid.) De fapt, n-are nicio importanţă... (alb) oricum, bisec- toarea tot nu va veni...
A (de parcă n-a auzit) — În orice caz, atâta timp cât afară e furtună, e mai bine să fie închisă.
C — Puteţi afirma cu certitudine că afară e furtună?
A (plictisist) — Doar nu veţi susţine că nu e!
C — Eu nu susţin nimic. Şi atâta timp c$t nu susţin ceva, mă îndoiesc.
B (ironic) — Dubito, ergo sum, nu-i aşa? Am putea să ne convingem foarte uşor.
A — Evident.
C — Dar pentru asta, vă atrag atenţia, trebuie să
deschideţi uşa. Vă asumaţi o răspundere.
B — Eu unul n-am tăria s-o fac. Recunosc, sânt o canalie şi-un laş... înţelegeţi, dacă uşa e închisă? Vreau să spun, nu se mai deschide?
C (intimidat, nu se gândise) — Credeţi că e încuiată?
B — Iertaţinmă, dar dumneavoastră schimbaţi sensul cuvintelor mele. N-am spus „încuiată", am spus că poate nu se mai deschide.
C (bravând) — Aş putea încerca.
B — Tocmai asta e problema: aţi putea încerca?
C (miop) — De ce nu?
B (fără să-l slăbească) — Dumneavoastră fugiţi de răspundere. Eu nu vă întreb „de ce nu“. Mai mult, nu vă
întreb nici de ce dă. Mă întreb numai ce se va întâmpla dacă
veţi constata că uşa nu se deschide.
(O pauză cu efect.) Vă asumaţi o răspundere.
C (prompt) — Nu-mi asum nicio răspundere! Din moment ce n-am închis-o eu.
B (amar) — Vă imaginaţi că o constatare nu implică nicio răspundere.
A (trebuie cineva să-şi asume riscul) — Eu unul am s-o deschid. Nu-mi plac incertitudinile. (Se duce şi o deschide).
C (relaxat) — În sfârșit, iată-ne cu toţii de acord. Să lăsăm uşa deschisă.
B (îl priveşte fix în tăcere).
C — Mă exasperaţi! Dacă vreau, o pot închide!
B — Sunteți sigur că vreţi? Nu uitaţi că dumneavoastră nu ştiţi cum e afară...
A (care rămăsese la uşă cu spatele, dar adre- sîndu-se lui B) — Inutil, bisectoarea nu va veni niciodată...
C (se face alb ca varul).
B (râde nepăsător, dar glasul îi sună fals).
