— Ai auzit?
Era secretara directorului şi discuţia avea loc la bufet unde venisem să iau o gustare.
— Ce să aud?
— Tovarăşul Năsturaş pleacă...
— Unde pleacă?
— În străinătate, la specializare.
Cred că am părut foarte surprins, pentru că Nataliţa a început să râdă. Apoi îmi spuse, stre- curându-și vorbele pe sub ceaşca de cafea:
— L-am auzit pe şefu’ (adică pe director) spunând că ar fi trebuit să trimită pe altcineva, dar nu se putea dispensa de el aici.
În fond era adevărat.
Ca orice discuţie de la bufet, am uitat-o repede. Poate un an, poate doi, nici nu m-am mai gândit la Năsturaş. Aşa e viaţa, oamenii se întâlnesc, merg o bucată de drum împreună, apoi se despart. Uneori se mai întâlnesc, alteori nu.
Aşa, de pildă, zi'lele trecute m-am întâlnit cu Calomfirescu, fostul meu coleg de liceu. Bucurie mare! Am intrat împreună la un mic restaurant să luăm o gustare şi să
depănăm amintiri. Ce minunaţi fuseseră anii de şcoală! Cu emoţii şi satisfacţii. Am evocat profesorii, colegii, aşa cum se obişnuieşte.
— Şi acum cu ce te ocupi? l-am întrebat.
— În cercetare. Şi-mi vorbi cu însufleţire de institutul în care lucrează. De altfel — urmă el — chiar zilele astea mi-a apărut o lucrare. Din câte mi s-a spus, au propus-o pentru premiul Academiei. Stai să ţi-o arăt.
Şi cu ochi strălucitori scoase din servietă o carte frumos editată, purtând un titlu de specialitate. Pe frontispiciu erau tipărite numele autorilor: Ovidiu Năsturaş şi Pavel Calomfirescu.
— Năsturaş?! am exclamat eu.
— Nu ţi-1 aminteşti? Ne-a fost coleg...
— Cum să nu, cum să nu! Am lucrat şi eu un timp cu el.
Dar nu văd legătura... cu institutul, am zis moale.
— E director-adjunct administrativ, spuse Calomfirescu, punând cu un vag regret cartea înapoi în servietă.
— Şi cu lucrarea?
Calomfirescu ridică din umeri.
— N-are nicio importanţă... Năsturaş e băiat bun.
Am mai schimbat câteva fraze dar discuţia nu se mai lega.
Ne-am luat la revedere şi ne-am despărţit.
M-am mai gândit multă vreme la băieţelul acela slăbuţ, totdeauna tuns, totdeauna politicos, fără nicio corijenţă, care nu supăra pe nimeni...
Acasă am băgat de seamă că un nasture de la manşeta hainei spânzura de-un fir de aţă! Trebuia cusut, bine cusut.
Dar, nu ştiu de ce, l-am smuls şi l-am aruncat pe fereastră.
Caniculă
— Ții, ce căldură\!
— Dar scoate-ţi, dragă şi tu cravata, haina... Ce stai aşa că la birou?
— Nevastă, unde-mi sunt papucii?
— Cum, unde? La locul lor obişnuit, sub banchetă.
— Şi pijamaua?
— La locul ei obişnuit, pe banchetă...
— Uf, căldură mare! Bine că e puţin curent...
— Nu ţi-e foame?
— Mi-e sete.
— Pe stomacul gol? Nu vrei să guşti ceva?
— Ce?
