„La secţia abrazive a luat naştere o nouă iniţiativă. Tinerii din colectiv au propus ca în timpul liber să alcătuiască o formaţie de muzicuţe cu care să participe la programul brigăzii artistice de agitaţie“.
Pînişoară puse hârtia jos şi întrebă privind peste ochelari:
— Ce-i asta?
— O iniţiativă, răspunse Smarandaehe care, în adâncul sufletului, nu-1 simpatiza pe redac- torul-şef pentru aerele directoriale pe care şi le aroga, deşi în producţie nu era decât norma- tor, în timp ce Smarandaehe era tehnician la CTC.
— Nu asta te întreb! Atâta lucru înţeleg şi eu. Ce-i asta, adică ce vrea să fie textul pe care mi l-ai adus?
— Articolul pentru gazeta de perete.
— Şi, după părerea ta, ăsta e un articol pe care să-l putem publica?
— De ce nu? se miră Smarandaehe. E scurt, concis. Află
colegii noştri despre o iniţiativă foarte frumoasă a tinerilor de la secţia abrazive...
— Află, află! Pînişoară îşi scosese ochelarii şi descria cercuri mari prin aer cu ed. Dar cum află?! Ce, îţi închipui că
e totuna în ce formă le comunici informaţia? Ia-1 şi refă-1.
Şi cu un gest autoritar îi înapoie hârtia.
— Scurt, concis, dar personal. înţelegi? Stil personal. Să
se vadă că această iniţiativă te-a impresionat, că n-ai trecut rece şi nepăsător pe lingă ea. Că doar nu eşti o maşină de înregistrat ...
— Bine, dar...
Ar fi vrut să-i explice că o informaţie este altceva decât un reportaj. Dacă vroia un reportaj atunci...
— Nici un „bine“, nici un „dar“. Ia-1 şi scrie-1 din nou.
Smarandache împături articolul, îl puse în buzunar şi ieşi.
A doua zi în pauza de la ora 12 se duse din nou la sediul redacţiei.
— Am adus articolul..., spuse direct, în loc de salut.
Pînişoară îşi puse pe nas ochelarii săi de sârmă şi se concentră în lectură: „Am aflat cu multă bucurie că la una din secţiile noastre cu care ne mândrim şi care se ocupă de materiale abrazive, atât de necesare uzinelor din toată ţara, s-a petrecut un fapt neobişnuit. De fapt, un fapt cu care tinerii noştri ne-au obişnuit de multă vreme.
Dornici să participe la programul brigăzii artistice de agitaţie, ei au propus să alcătuiască un mic ansamblu de muzicuţe de gură cu care vor interpreta cele mai cunoscute şlagăre.
Felicitări şi mult succes la viitoarele spectacole".
Reidactorul-şef îşi scoase ochelarii şi-şi frecă îndelung rădăcina nasului.
— Ce-i asta? întrebă el.
— Articolul pe care mi l-aţi cerut, spuse Smarandache simţind cum începe să-i tremure o vinişoară de la tâmplă.
— Măi Smarandache, tu eşti băiat deştept, că dacă nu erai deştept nu te puneau la CTC. Ăsta-i articol? şi înșfăcând un
creion roşu începu să sublinieze pe foaia scrisă caligrafic: „De fapt, un fapt, obişnuit, neobişnuit", tooot învârti, cuvintele...
Dar mai e ceva...
— Ce mai e?
— De unde ştii că vor avea succes?
— Nu ştiu.
— Şi atunci de ce „felicitări"?
— Pentru iniţiativă.
Smarandache ştia că în privinţa asta e invulnerabil. Şi era.
— Da, mă rog, conveni Pînişoară, dar alta-i hibă, nu ştiu cum să-ţi explic. Articolul tău are o notă prea subiectivă...
Vinişoara de la tâmplă începu din nou să pulseze.
— Păi, nu mi-aţi cerut să fie scris într-un stil personal?
Redactorul-şef îl atrăsese pe terenul său:
— Personal nu înseamnă subiectiv. Şi pe urmă exprimarea ta e plată, banală, inexpresivă. Un articol la gazeta de perete trebuie să fie ca un afiş. Omul nu stă în picioare în faţa gazetei dacă nu-1 intersează ceva. Trebuie să-i atragi atenţia şi să-i comunici ce ai de comunicat într-un mod care să se fixeze imediat în memoria lui. În fond, ce urmăreşti tu cu articolul tău?
