După îndelungi dezbateri, soţia mea şi cu mine am căzut de acord să luăm un câine. Nu o potaie de salon cu zulufi sau pantaloni, cu bot turtit şi coadă tăiată, aşa cum se poartă pe la Pariș sau mai ştiu eu unde! Ci un câine autentic, aşa cum l-a făcut natura încă înainte de intervenţia lui Darwin şi Miciurin. Adică un lup! Un lup în toată puterea cuvântului. Bineînţeles, domesticit, care să ne asculte orbeşte, să facă numai ce-i spunem noi (în special eu) şi nu ce-i trăzneşte lui prin cap. Vroiam cu tot dinadinsul un câine pe care să ne putem baza, care să ne păzească maşina, casa şi celelalte bunuri cu folosinţă îndelungată. Şi, în anumite situaţii, să ne păzească şi pe noi atunci când plecam cu cortul la munte şi pe litoral unde, singuri, în mijlocul pădurii sau pe plajă pustie, ne simţeam slabi şi fără apărare.
Odată hotărârea luată, ne-am întrebat unde am putea găsi un astfel de animal, în mijlocul civilizaţiei care ne înconjoară.
— Să dăm telefon la stană, propuse soţia mea. Acolo, în creierul munţilor, printre ciobani, trebuie să fie...
Propunerea însă nu se dovedi valabilă, stînile nu aveau nici cîini-lupi, nici telefon.
În cele din urmă, după multe căutări şi aşteptări, promisiuni şi contraservicii anticipate, am fost înştiinţaţi că
ne putem considera părinţii (tutorii, stăpânii?) unui splendid câine-lup nou-născut. Nu, desigur, încă nu-l puteam lua pentru că ar fi fost cu totul inuman să smulgem puiul de la sânul mamei. Peste două luni însă, odată înţărcat, va fi al nostru!
— O să-l creştem ca la carte! am declarat eu bătând, nu ştiu de ce, cu pumnul în masă.
Afirmaţia nu era o simplă metaforă pentru că pe masă
îngrămădisem un mare număr de cărţi, manuale, tratate, enciclopedii şi broşuri cu privire la creşterea, îngrijirea şi dresajul câinilor. Având o vastă şi variată bibliografie, m-am cufundat în studiu, înarmat cu pixuri, creioane colorate şi vechiul meu caiet de conspecte. Micile povestiri ilustrative m-
au înduioşat (cum a salvat o lupoaică pe Romulus şi Remus, cum a salvat un lup alsacian un paraşutist american rămas în copac). Am transcris în caiet cu tuş colorat citate celebre: Tragale pero! (expresie spaniolă), homo homini lupus (expresie latină). Am aflat care au fost dinii preferaţi ai unor oameni de seamă (Caesar, Napoleon, Jean Marais), cum l-a chemat pe câinele lui Churehill şi cum l-a chemat pe stăpânul lui Rin-Tin-Tin.
În sfârșit, sosi şi ziua mult aşteptată.
— Vino să-ţi iei fiara, mi-a telefonat amicul. E de datoria mea însă să te previn că-ţi iei o mare belea pe cap. Are cerul gurii că smoala! Taică-său, scăpat de sub supraveghere, a ucis cu bestialitate un urs fără apărare, iar maică-sa a făcut prăpăd printre orătănii. Cred că va trebui să-i pui botniţă şi lanţ de pe acum...
Eram fericit. Asta ne doream! Un dulău, un câine din Baskerville, un animal care i-ar fi putut inspira un nou roman lui Jack Lonidon, un nou film lui Hitehkok. Mi-am înştiinţat soţia, ne-am urcat în maşină şi am pornit la adresa indicată.
Prima impresie a fost... o cruntă dezamăgire! Fiara ne-a fost dată într-o cutie de pantofi de damă nr. 26. O
mogâldeață cenuşie cu puf auriu, cu doi ochişori de căprioară
şi urechiuşe de ursuleţ.
— Vai ce dulce e! a exclamat soţia mea, uitând pe loc toate principiile de educaţie spartană, fără sentimentalisme ieftine, ce trebuiau impuse din prima clipă.
I-am aruncat o privire mustrătoare: sigur, acum mai era mic. Dar va creşte! Şi atunci...
Chiar de a doua zi a început lungul şir de surprize.
Patrupedul carnivor refuză cu încăpăţânare să-şi mănânce porţia de carne — partea cea mai bună a şniţelului meu.
Mirosi cu indiferenţă felia de şuncă pe care i-am scos-o din sandviciul pregătit pentru servici, eu mulţumindu-mă să
mănânc doar pâinea. Din supa de perdşoare, culese doar mărarul, iar din bucata de şwaitzer roase numai ceara de pe margine. Intrasem în panică. Dacă se va anemia? La vârsta asta, organismul e încă fragil. Din fericire acceptă să lipăie
puţin lapte şi, curios, mânca cu multă poftă compotul meu de mere, dietetic.
...Copilăria lupului trecu relativ repede. Ii pusesem numele de Fulger (mie îmi plăcuse Trăznet, iar soţiei, Uragan). Se înălţase binişor şi caracterul lui specific era acum în afară de orice dubiu. Nu mânca oase (cu excepţia unei frumoase pipe de os pe care o uitasem pe braţul fotoliului), nu mânca decât vegetarian, în special flori (din glastră sau din grădiniţă, după ce mai întâi le mirosea cu mult deliciu). Nu-i plăcea să iasă la plimbare. Prefera să stea ore întregi lângă aparatul de radio şi să asculte concerte simfonice. Anumite pasaje le sublinia cu urlete prelungi pe care le emitea dându-și capul pe spate. Era exasperant de sociabil. Orice oaspete intrat în casă , chiar şi pentru prima oară, era cel mai vechi şi mai bun prieten al său. I se aşeza pe genunchi şi-l privea cu duioşie în ochi. În plus, era în cele mai bune relaţii cu motanul vecinului, cu care putea să se joace ore întregi.
La vârsta de un an era un lup matur. înalt, puternic, cu o înfăţişare exterioară care impunea respect. Eram mmdri de el, socotindu-1 un membru de familie cu drepturi egale.
...De la o vreme însă în casa noastră aveau să se petreacă
evenimente ciudate, misterioase. Aş îndrăzni să zic senzaţionale. Întâi au început să dispară din cămară diferite alimente: o şuncă mare afumată (Fulger n-ar fi pus gura pe ea nici ca pedeapsă), o sacoşă cu conserve, o roată mare de caşcaval şi multe altele. Nu găseam nicio explicaţie. Nu aveam personal de serviciu, iar presupunerea unei spargeri era exclusă... Într-o bună zi mi-am întrebat soţia dacă nu cumva dăduse la curăţat costumul meu cel bun. Nici gând!
Trebuie să fie în dulap. Dar în dulap nu era. Ieri îl mai văzusem acolo şi astăzi dispăruse cu umeraş cu tot! Apoi dispăru o sumă de bani pe care o păstram într-un plic în şifonier, sub rufe, ca o rezervă pentru situaţii neprevăzute...
M-am sfătuit îndelung cu soţia şi am ajuns la concluzia că
o reclamaţie la miliţie nu putea decât să ne facă ridicoli. Nicio uşă forţată, nici un geam tăiat. Nicio cheie pierdută, nicio bănuială. Şi în plus, un câine de pază, fioros.
Dezlegarea misterului se produse cu totul pe neaşteptate.
Într-o zi soţia mea veni lividă de la coafor. Era sursa de unde se puteau căpăta mai multe informaţii chiar decât de la mica publicitate. îmi povesti că în timp ce stătea cu capul sub cască, auzise lingă ea o discuţie oare desigur avea ca scop să-i fie adusă la ureche. Aşa, de pildă — afirmau persoanele care-şi făceau manichiura — vecinii din cartier ne socotesc nişte oameni extraordinari, plini de delicateţe şi de o caritate fără egal. Atenţi faţă de grijile şi necazurile semenilor, le veneam în ajutor cu cea mai desăvârșită discreţie. „Nici eu n-aş fi ştiut din partea cui era ajutorul primit — spunea o voce
— dacă mesagerul n-ar fi fost de fiecare dată acelaşi lup binecunoscut“. O familie numeroasă primise ajutor în alimente. O
alta, în îmbrăcăminte. Până şi beţivul de Constandin ca- re-şi băuse banii de chirie, primise un plic de bancnote (totuşi, mi se pare exagerat, dragă! spusese una dintre persoane).
Eram consternat. Mă uitam la soţia mea fără să înţeleg nimic, în timp ce ea încerca fără succes să toarne picături de valeriană într-un pahar. Era oare cu putinţă una ca asta? Să
fi făcut toate acestea bestia, criminalul, patrupedul asasin?
Care să fie explicaţia? De la cine să fi deprins asemenea obiceiuri? De la mine, în nici un caz! Poate nevastă-mea, cu sentimentalismele ei! Era intolerabil. Voi lua măsuri! Şi am luat. L-am transferat de urgenţă din vestibul în curte, unde va locui de aici înainte, în coteţ de lemn, cu botniţă şi lanţ!
Nu tu concerte, nu tu musafiri, să fie clar! Acolo era locul lui.
Fulger ne privi cu o privire tristă, umedă, dar nu spuse nimic. îşi acceptă soartă cu stoicism.
...Lucrurile păreau să intre în normal. (În ultimul timp mâncase chiar de două ori oase, pe care i le adusese motanul.) Totuşi, ceva în privirea lui părea schimbat. Ai fi zis că se uita dincolo de noi, undeva departe (dar asta era desigur bolnava mea închipuire, gata să umanizeze şi o coadă
