La rândul său Eleudon sorbi din ceaşcă.
— Păi, nu ştiu, spuse după o mică pauză.
— Cum, nu ştii?!
— Nu ştiu pentru că nu sunt căsătorit. Secretară n-am.
Mama mea e pensionară. Aşa că n-am de unde să ştiu.
— Mă rog. Să admitem că nu ştii dintr-o experienţă
directă, dar ia să vedem împreună cum se petrec lucrurile în viaţă. Uite, se scoate un post la concurs...
Eleudon îl urmărea cu atenţie.
— Adică se afişează, spuse.
— Exact. Ce urmează?
— Se prezintă mai mulţi candidaţi...
— Şi candidate! punctă celălalt cu satisfacţie. Ei, acu’ e acu’: cine va fi preferat? Să-ţi spun tot eu: can-di-da-tul! De ce? Pentru că e bărbat. Cu bărbaţii te înţelegi altfel. Discuţi
franc, bărbăteşite. „Uite, mă, uite, băd! Şi dacă nu-ţi convine, caută-ţi!“ Pe când cu o femeie... începe să plângă, se smiorcăie... S-a dus totul naibii. Nu mai ai nicio autoritate şi mai treci şi drept bădăran.
Eleudon se înveseli:
— Ei, vedeţi? Exemplul nu e bun!
— Daa, nu e bun. Dar dacă sună telefonul? spuse cel de la birou insinuând înţelesuri ascunse.
— Ce telefon? Care telefon? tresări speriat Eleudon.
— Mi se pare că începi să ghiceşti, zâmbi interlocutorul său. Ei, şi dacă la cel’alt capăt al firului ţi se atrage atenţie că
„tovarăşa Luminiţa are studii, că munceşte cât patru bărbaţi", e, e, ce faci?
Eleudon cercetă atent desenul ce se formase în ceaşca de cafea.
— Păi, nu ştiu, că eu nu sunt din comisie...
— Nu eşti! Dar dacă ai fi? se enervă iar celălalt. Ce, nu poţi să-ţi imaginezi atâta lucru?! Vezi ce subiect grozav?
— Nu văd, oftă placid Eleudon, nu văd cine e la capătul cel’alt al firului.
Gazda oftă adânc şi cu zgomot de parcă s-ar fi dezumflat o minge înţepată de un cui. Îşi împreună mâinile cu resemnare şi rosti cu vădită descurajare:
— Bea-ţi omule cafeaua, că se răceşte... Bea-ţi şi apă
minerală, că se, trezeşte... Apoi, parcă mai mult dintr-un automatism redacţional: şi atunci cum rămâne? Nu ne scrii nimic?
Eleudon îşi trecu mâna pe frunte, apoi spuse apăsat:
— Vă scriu!
— Bravo! Ce ne scrii?
— Vă scriu ceva vesel.
— Foarte bine, dar ce?
— Am eu o idee. Vă scriu ceva... muzical.
— Muzical? deschise gura de uimire omul din faţa sa.
— Da, un cântec fără cuvinte.
— Fără cuvinte? Şi atunci cum o să se înţeleagă critica, satira?!
Eleudon îşi scutură energic capul:
— Las’ că se ştiu ei...
— Şi dacă e fără cuvinte cum o să se cânte?
— Cu la, la, la.
Urechile bărbatului de la birou se făcură roşii. Se îndreptă
