de mătură).
Într-o noapte — dormeam adine — am fost trezit de lătratul dezlănţuit al lui Fulger. Am sărit din pat: maşina! Am deschis fereastra, dar totul era în ordine. Ceva mai încolo, sub felinar, erau parcate ca de obicei mai multe maşini ale
locatarilor de pe stradă. Nu părea nimic suspect. Totuşi Fulger continua să latre sălbatec. Făcu ce făcu, se smulse din lanţ şi cu o săritură, pur şi simplu zbură peste gând.
Priveam concentrat, încercând să înţeleg ce se în- tâmplă. În mai puţin de un minut, Fulger îmi aduse, aproape tîrîndu-1, un necunoscut — îl ţinea cu colţii de mânecă. Ajuns sub fereastra mea, îi dădu drumul şi începu să... scâncească.
Necunoscutul îşi îndreptă haina şi spuse cu o voce surdă:
— Aveţi un dine foarte vigilent... îmi pare rău că din cauza mea v-a trezit din somn...
— Mă rog, nu face nimic... am mormăit eu. Aveţi vreun necaz cu maşina?
— Unul banal..., poate vi s-a întâmplat şi dumneavoastră.
Am uitat cheia în contact şi am trântit portiera. Dacă aţi fi amabil să-mi daţi puţin cheile dumneavoastră. Poate am norocul să se potrivească şi n-o să fiu nevoit să stric geamul de la portieră...
Într-adevăr, mi se întâmplase şi mie să uit cheile în contact spre hazul celor din jur. Asta-i culmea, să fii nevoit să-ţi spargi propria maşină! Am zâmbit pe întuneric şi am spus:
— Un moment...
Am luat cheile din haină şi i le-am aruncat. Eram în pijama şi nu-mi venea să ies, aşa, în noaptea răcoroasă.
— Mulţumesc, spuse străinul. Vi le înapoiez într-un minut.
— Daţi-i-le/ câinelui, am spus eu detaşat, ştiind că un asemenea aport era foarte simplu pentru Fulger.
Străinul l-a mângâiat uşor pe cap în timp ce Fulger scheuna de plăcere, după care l-am văzut însoţindu-1 cu salturi mici, vesele.
Trecură câteva clipe. Apoi am auzit o pornire de motor. Şi o maşină care demarează. Deci se rezolvase... Dar, spre mirarea mea, necunoscutul nu veni să-mi restituie cheile şi nici Fulger nu se reîntoarse. Nici cu, nici fără chei...
Cum o oarecare nelinişte începea să pună stăpânire pe mine, m-am îmbrăcat şi m-am dus la parcare... Maşina care plecase, fusese a mea!
Şi odată cu ea dispăruse — pentru totdeauna — şi Fulger.
Multă vreme am încercat să-mi explic comportarea cu totul ieşită din comun a acestui câine. Prietenii m^au asigurat că e un caz izolat, un caz-limită. Chiar un caz de dincolo de limită! Fireşte, asta m-a consolat mult.
Dar abia acum când povestesc toate acestea, mi-am adus aminte de o frază, citită într-unul din manuale, şi căreia nu-i acordasem nicio atenţie. Se întâmpla uneori că aceste animale puternic dominate de instinct să cadă pradă unui simțământ ciudat numit „chemarea necunoscutului“. Aşa da! Orice devine suportabil dacă ţi se oferă o explicaţie.
Fără cuvinte
Prin interfon se auzi o voce melodioasă:
— A venit tovarăşul Eleudon.
Bărbatul de la birou tresări, apăsă un buton şi spuse cu însufleţire:
— Să poftească, să poftească! Şi, tovarăşă Margareta, două cafele...
Uşa se deschise şi în încăpere intră un personaj rotofei cu părul rărit pe frunte. Cel de la birou sări din fotoliul său rotativ şi îi ieşi în întâmpinare.
— He! He! Tovarăşul Eleudon! De când nu ne-am văzut, frate?!
Îi întinse mâna strângându-i-o cu efuziune.
— De când mi-aţi transformat ultima schiţă umoristică
într-un text explicativ la o caricatură...
— Ce memorie! Ce memorie!
— Păi, acum lucrez la un volum de memorii, spuse Eleudon cu un ton din care nu se putea deduce dacă
glumeşte sau vorbeşte serios.
Gazda preferă prima variantă şi dori să replice în ton:
— Mă treci şi pe mine în el?
— Nu, că vreau să fie ceva vesel, zâmbi Eleudon.
— Bună! Buuună! aplaudă celălalt. Invitîn- du-şi oaspetele să ia loc în fotoliul pluşat din faţa biroului, îl informă că în acest moment se punea problema editării unui almanah, pentru care îi solicită colaborarea.
— Am dori ca în calitatea dumitale de umorist cu experienţă să ne scrii ceva, cum să spun eu? ceva tare... tare ca o...
Căuta în mod vizibil o comparaţie sugestivă.
— Ca o piatră, propuse Eleudon.
