operată
în
terminologie, cronicarii au început să vorbească despre
„bucătăria* pictorului cutare care era în posesia unor „reţete infailibile", despre „compoziţiile sale suculente şi pline de gust“. Uneori „pastele erau prea grase“, alteori „tuşa era prea diluată, fadă“. Apăreau uneori şi aprecieri concise: „varză“,
„sipanac!“
De fapt nu era pentru prima oară când avea loc fenomenul acesta de extrapolare, în limbajul de specialitate.
Cât despre plasticieni, unii au înţeles că atunci când îţi oferă o natură statică, ţie, consumator de artă, să-ţi lase gura apă. „întinde mâna şi serveşte-te“, iată, (trăirea adevărată!
Oare nu păţiseră oîndva şi vrăbiile la fel, când au vrut să
ciugulească strugurii lui Zeuxis?
Ciudatul destin al lui Ovidiu Năsturaş
L-am cunoscut bine. Era ceea ce se numeşte un băiat bun. Am fost colegi de şcoală, am făcut şi armată împreună, iar întâmplarea a vrut să fim ulterior şi colegi la aceeaşi întreprindere. În şcoală profesorii îl priveau cu simpatie. Îi spuneau „Năsturaş“, de parcă l-ar fi alintat. Era apreciat în special pentru faptul că nu era niciodată amestecat în micile incidente şcolare. N-a spart în viaţa lui un geam, nu l-am văzut vreodată alunecând pe balustradă scărilor de marmură
ce duceau la cancelarie. N-a tras un fum de ţigară nici măcar în şcoală! îmi amintesc că într-o zi a intrat în clasă profesorul de matematică şi a scos din buzunar o hârtie împăturită
— Am venit să vă comunic cine va pleca la Bucureşti la finala olimpiadei de matematică...
Era un eveniment care electrizase întreaga clasă. Aveam matematicieni excelenţi care sperau să se afirme şi totodată
să facă acea mult visată excursie în Capitală. Toţi aşteptam cu răsuflarea tăiată să aflăm cine vor fi cei şapte care ne vor reprezenta.
— Aşadar, coi şapte vor fi: Bălăşoiu...
Aplauze vesele.
— ... Calomfirescu...
Era as la geometrie. Urmară şi alte nume pe care şi noi le dădeam ca sigure. Mai rămăsese de anunţat unul singur.
Eram convinşi că nu putea lipsi Năstase. Dar, spre surprinderea noastră, profesorul îl numi pe Năsturaş. E
drept, cu o vagă ezitare în glas.
Clasă nu reacţionă furtunos. Era doar nedumerire. Ne priveam unii pe alţi fără să înţelegem ce s-a întâmplat.
Profesorul îşi drese glasul:
— Văd că vă miră alegerea pe care am făcut-o, înlocuindu-1 pe Năstase cu Năsturaş... E adevărat că Năstase are notele cele mai mari, în timp ce Năsturaş e, hm, inegal... Totuşi ceea ce a determinat conducerea şcolii să facă această schimbare este faptul că acolo la Bucureşti ne trebuie o echipă pe care să putem conta. O echipă care să nu ne producă surprize...
Lăsarăm cu toţii capetele în jos. Năstase era un elev strălucit, dotat cu o mare fantezie. Din păcate însă nu numai la matematică. Nu era săptămâna să nu fie chemat la cancelarie pentru... o ultimă discuţie! Deşi la învăţătură era cel mai bun, nota la purtare scădea văzând cu ochii, tinzând în expresie matematică, către zero...
...Echipa şcolii se comportase meritoriu şi locul patru (menţiune) satisfăcuse atât conducerea şcolii cât şi orgoliul clasei. Cât despre Năsturaş, nu ştiu cum, dar nimeni nu avusese nimic special de spus. Poate că unii se gândiseră că
Năstase ar fi ridicat punctajul măcar până la locul doi. Dar cu câte riscuri... Oricum, selecţia se dovedise judicioasă.
...Mai târziu, în armată, am fosit repartizaţi la aceeaşi unitate. Specialitatea: transmisionişti. Pentru că Năsturaş nu vădea acele aptitudini necesare, a fost numit furier, fiind foarte util atât comandamentului în diferitele treburi administrative, cât şi colegilor pentru care reuşea să mai obţină câte o învoire suplimentară. Ori de câte ori venea vorba despre fruntaşul Năsturaş Ovidiu, toţi spuneam într-un glas: „Năsturaş? Da, e băiat bun!“
...După serviciul militar am intrat la aceeaşi întreprindere.
Munceam şi ne completam studiile la „fără frecvenţă". De la o vreme însă, drumul vieţii lui Năsturaş luă o traiectorie cu totul aparte. La început lucram în aceeaşi secţie. Într-o zi, şeful mă luă deoparte:
— Ce părere ai despre Năsturaş? Ştiu că-1 cunoşti de mult. Aţi fost colegi de şcoală...
— Năsturaş? Excelent băiat.
— Mda, aşa m-am gândit şi eu... Din păcate, randamentul lui e modest.
— E adevărat. Ar putea să dea mai mult...
Mă gândisem de multe ori că o discuţie amicală cu Ovidiu ar fi foarte utilă. Dar niciodată nu avusesem timp...
Câteva zile mai târziu ni se anunţă că Ovidiu Năsturaş e trimis la un curs de perfecţionare. Sincer să fiu, am fost surprinşi. De ce l-au ales tocmai pe el? Erau alţii cu mult mai buni...
— E adevărat, ne explicase în particular şeful de secţie, dar în primul rând eu nu mă pot dispensa de nici unul din cei buni. Cu cine să-mi fac planul? Şi pe urmă nu avem chiar datoria... să-i ajutăm pe cei care deocamdată ne ţin în loc?
Într-adevăr, raţionamentul era logic şi ne-am împăcat cu el.
Peste şase luni, Năsturaş se întoarse la locul de muncă.
Era într-adevăr altul. Se petrecuse în el o anumită
