— Vezi, vezi! sare ea.
Mda, iar se apropie de punctul critic. Îl evită:
— Bine, uite că vorbesc cu tine.
îşi mestecă vorbele ca pe un chewingum.
— V roiam-să-te-rog-de-mult-ce va...
În ochii ei se aprinde bănuiala:
— Ce să mă rogi?
— Ştii, nasturele acela de la haină gri...
— Dar ţi l-am cusut, dragă!
— Exact. Vroiam să te rog să-l tai.
— Să-l tai?!
— Da. Acela e de la jachetă. De la haină e ăsta...
Ea sare exasperată:
— Aaa, dar eşti infernal! Eu n-am mai pomenit un om cu atâția nasturi! Bine, dă-1 încoace. Am să ţi-1 coș cu sârmă!
El oftează:
— Aşa-mi trebuie dacă te rog şi eu o dată ceva...
— În schimb, eu pot să te rog mult şi bine că ţie puţin îţi pasă.
— De exemplu?
Exemple sunt multe. Mai multe decât nasturii. Şi totul se încheie cu replica cheie:
— Ţi-am spus că eşti un egoist!
El se ridică din fotoliu. Inevitabilul s-a produs.
— În condiţiile astea nu mai aveam ce discuta. Totdeauna mă jigneşti. Eu plec!
— N-ai decât! M-am săturat!
Iată şi valiza. Aceeaşi. îşi ia strictul necesar din şifonier.
Periuţa de dinţi, pijamaua... Pijamaua! Unde-i afurisita aia de pijama, că niciodată nu e la locul ei! Ea îl urmăreşte cu ochii mari. Blondă. Sensibilă. El, masiv, solid, cu tîm- plele uşor încărunţite. Căsătorit de 10 ani. Zece ani de fericire şi înţelegere.
Afară plouă...
O cronică plastică
În preajma sărbătorilor de iarnă, în redacţia revistei Fagurele era mare agitaţie. Sunau telefoanele, curierii alergau în tipografie ducând şi aducând periile cu modificări, repaginări şi recalandrări. În birouri, redactorii lucrau febril sperând că în timpul cel mai scurt s-o poată şterge din redacţie, că doar mai aveau atâtea de rezolvat şi acasă. Sau în drum spre casă! În biroul redaictorului-şef se făcea o ultimă trecere în revistă (aici îşi are obârșia această expresie!) a numărului special. încruntat, tovarăşul Pătlagină cerceta şpalturile încercând să evalueze impresia de ansamblu a revistei.
— Glumele astea le ştiam, mormăi el fără să ridice privirea.
— De aceea le-am şi pus! se grăbi să explice Merişor, secretarul de redacţie. Aţi uitat că aţi iris şi aţi spus că-s bune?
— Am râs? Să admitem, dar ceva nou n-aţi găsit?
Merişor îşi ridică ochelarii pe frunte, schițând un gest de scuză:
— Ba da, dar am zis că ar fi mai bine că mai întâi să le verificăm...
— Unde să le verificaţi?
— La revelionul ce se organizează la fabrica de ace şi suveici. Dacă personalul le va socoti bune, le vom publica ulterior.
— Şi caricatura asta pe cine reprezintă?
Merişor tresări speriat:
— Credeţi că seamănă?
— Tocmai că nu seamănă...
— Atunci e bine, se linişti Merişor care avea o mare neîncredere în caricaturile fără text explicativ şi pe care le poate interpreta fiecare cum îl taie capul.
