prejudecată masculină că femeile nu sunt amatoare de pescuit.
— În fond, ce e pentru noi tovarăşa Paras- chiv? am spus şi eu. Un coleg, un coleg de sex opus!
Apostolache cercetă cu mult interes undiţa- Avea chiar un aer de cunoscător.
— Păcat, mare păcat... Nu putea să vă vină ideea asta la timp? Mâine e 1 aprilie, vă daţi seama? Dacă i-o oferim acum, va crede în mod sigur că e o farsă...
— Şi atunci, ce facem? Că fondul l-am cheltuit..., spuse Stelică.
— Mda, e o problemă... În sfârșit, lăsaţi undiţa aici şi o să
mă gândesc eu. în orice caz, sunt sigur că la anul o să fiţi mai operativi. Acum aveţi şi experienţă. Bine, băieţi, duceţi-vă la treburile voastre. Cu bilanţul cum staţi? Te pomeneşti că iar nu-1 predaţi la termen...
Ne-am îndreptat spre uşă.
— Un moment..., ne opri şeful. Aveţi grijă, nici un cuvânt.
N-ar fi cazul să afle tovarăşa Victoriţa...
Viziune novatoare
În biografii ca şi în studii de istorie literară se fac adesea menţiuni la funcţiile animatoare ale cafenelei literare. Nu ştiu dacă pentru creaţia poetului Mitridate Pălărie cafeneaua literară a avut influenţă notabilă. Cert e faptul că viziu- nea-i novatoare s-a relevat într-o discuţie la cafea cu amicul şi admiratorul său Mişu. Banalul Mişu, de care are atâta nevoie oricare poet dornic să se mărturisească, să-şi verifice ideile, să-şi verse oful liric. Mişu, singurul care l-a înţeles şi l-a încurajat atunci, când, după nenumărate eşecuri la editurile pentru adulţi, Pălărie a început brusc să scrie pentru copii.
Dar şi acest nou drum pe care pornise, mucenic cu picioarele goale, se dovedea plin de spini:
— Mi-au respins volumul de versuri, începu sumbru Pălărie. Cică n-am talent. Invidioşii. Cine a dat o nouă
versiune, modernă, poeziei „floricele pe câmpii, hai să le-adunăm copiit(? Eu! „ Floricele prin nămeţi, hai să le-adunăm, băieţi(( l!
— Interesant, dar unde ai mai văzut tu floricele prin nămeţi? spuse Mişu care ştia că-i revine rolul primului critic.
— N-am văzut. Tocmai aici intervine creaţia, trăirea poetică, invenţia artistică. Dar nu m-am lăsat. Am luat totul de la început. Am recreat într-o versiune modernă poezia
„ căţeluş cu părul creţ“. Era şi needucativă, şi pe urmă căţelul e un animal folositor. Mai latră, mai creşte şi când se face mare, păzeşte casa omului. Aşa că am schimbat-o în
„Lupuşor cu părul creţ, fură raţa din coteţ".
— Mda, nu-i rău, nu-i rău. Lupul e un animal dăunător şi dacă... eee! — Mişu sorbi cu zgomot din cafea. — E aici o chestie... Nu merge.
— De ce?
— Pentru că lupul n-are părul creţ.
— Hm, ai dreptate, încuviinţă Pălărie. O să
schimb. Ar fi cam aşa: „Lupuşor cu blana sură, fură raţa din coteţ"...
— Da, aşa e corect. Dar nu rimează.
— Măi, să fie! Atunci să zicem aşa: „Lupuşor cu blana sură, eu l-am prins cu raţa-n gură". Acum rimează.
— Da, de rimat rimează, dar nu se mai înţelege. De ce l-ai prins cu raţa-n gură? Poate era raţa lui? Trebuie să ai în vedere şi psihologia cititorului, nu?
— Hm, să încercăm o altă variantă... Poetul notă cu pixul pe un şerveţel: „lupuşor cu părul lins..." — se gândi o clipă şi urmă: Da, e bine: „lupuşor cu părul lins, ai furat şi eu te-am prinsu. Acum rimează şi e corect.
— Bravo! E chiar foarte bine. Dar după o clipă, Mişu îşi pierdu din însufleţire. E bine, e... dar...
— Ce mai e?
— Lupuşor cu părul lins a furat şi tu l-ai prins. Perfect.
Dar ce-a furat? Trebuie să aduci dovezi. Nu să faci afirmaţii.
Şi pe urmă ne interesează şi atitudinea lui, nu? În forma originală, aia cu căţeluşul, era ideea că „el se jură că nu fură". Pe când lupuşorul tău...
— Păi şi el se jură... Uite: „lupuşor cu părul lins, tu te juri, dar eu te-am prins“.
— Cu ce l-ai prins?
Pălărie suporta prost funcţia critică. Se enervă:
— Păi nu ţi-am spus că a furat? A furat o raţă, o gâscă, un carnet CEC! Ce importanţă are? Asta se subînţelege!
— Nu trebuie să se subînţeleagă nimic.
— Mişu nu se lăsa corupt. — Trebuie să se spună clar în poezie. Ceva în genul lupule, n-ai părul creţ, dar furi raţa din coteţ".
— Stai să scriu că eu sunt receptiv la propuneri... Adică
