— La politehnică?
— Nu, la biologie. Dar m-am specializat în antropologie.
Din asta mi s-a tras o altă întîm- plare cu totul ieşită din comun. M-au interesat întotdeauna marii solitari care au făcut experienţe de un mare curaj.
— Vă gândiți la Sifre, la Allain Bombard...
— Exact. Hotărâsem să realizez într-un fel ceva similar. În nordul Moldovei aflasem de existenţa unei peşteri legendare.
Citisem pe undeva că fusese identificată intrarea dar că sunt mari dificultăţi pentru explorarea ei în adâncime. După
părerea mea acolo trebuia să găsesc în mod sigur urme de viaţă umană din paleolitic. Cei care-mi cunoşteau proiectul, vroiau cu tot dinadinsul să mă împiedice să înfrunt riscul.
Am fost neclintit. M^am pregătit aproape un an de zile.
Făcusem antrenamente de izolare, de stat în beznă, de hrană
raţionalizată etc. Şi am plecat.
— Hm, cred că am citit ceva..., am îngăimat. Simţeam nevoia să-i fac dovada interesului şi aprecierii mele.
— N-aţi citit nimic pentru că toată povestea a căzut.
— Cum, a căzut?
— Foarte simplu. S-a descoperit că acolo se află mari zăcăminte de pucioasă şi a început exploatarea lor. Nu mai putea fi vorba de nicio expediţie în adâncuri...
Prin fereastra mare a restaurantului năvăli un snop de lumină albă. Plafonul de nori începea să se destrame...
— Şi la Paris pentru ce plecaţi? Aveţi rude?
Acum că ne cunoşteam, puteam să-mi permit o întrebare atât de indiscretă.
— Rude? Nu, n-am rude la Pariș. E tot în legătură cu antropologia. Am cerut să mă duc la Muzeul Omului să caut nişte adnotări ale lui Racovița. Am găsit undeva un indiciu şi vreau...
În clipa aceea vocea diafană din difuzor pronunţă un nume rugind persoana să se prezinte la biroul de informaţii.
Tovarăşul meu de la masă tresări, apoi spuse:
— Vă rog să mă iertaţi, dar pe mine mă cheamă...
Mi-am terminat cafeaua şi ţigara, reconstituind fantastica biografie a acestui necunoscut tovarăş de drum. Câte nu i se întâmplaseră în viaţă! Un om care nici nu părea predestinat unei biografii aventuroase.
Deodată răsună semnalul de atenţie şi pasagerii pentru cursa Bucureşti — Pariș fură invitaţi să se urce la bordul avionului. M-am ridicat de la masă privind o ultimă dată
scaunul celui care şezuse până adineaori în faţa mea...
...Două ore mai târziu, aparatul în care mă găseam se prăbuşea în Alpi, la nord de Berna. Din fericire, scăparăm
toţi cu viaţă. Dar dacă n-ar fi fost acei minunaţi câini umanitari cu coniacul lor salvator, am fi murit de foame şi de frig doar la o oră de mers de cel mai luxos hotel elveţian. La Pariș am ajuns cu o întârziere de o săptămână cu o superbă
vânătaie deasupra ochiului stâng.
Note pe un program de sală
Am fost la repetiţie. Impresie covârșitoare. Abia am pututnota câte ceva într-atât am fost de cucerit de forţa lăuntrică asuflului imprimat orchestrei. De altfel, în sală era şi întuneric.
Mai întâi despre amplasarea orchestrei: în stânga, pianul. O
inovaţie: (preluată din alte sectoare de activitate) pe capaculpianului e trecut numele pianistului. îl cheamă Bechstein. Îndreapta, viorile: vioara întâia, a doua, a treia, a patra. Amnumărat 16 viori. Mi s-a spus că solistul are acasă unStradivarius, dar nu l-a adus la repetiţie. La urma urmei, puteasă aibă şi un Picasso! La mijloc, între pian şi viori, suflătorii.
De lemn şi de alamă. Se deosebesc uşor după felul în carelucesc în lumină. Sus, în fund, tobele. La aceste instrumentesunt repartizaţi muzicienii cei mai sensibili, cu auzul cel maifin. Ei stau în permanenţă cu urechea lipită de instrument, într-un dialog muzical, de la timpan la timpan. Un instrument maiciudat se numeşte harfă. Persoana care cânta la harfă,depune un mare efort fizic şi de aceea are nevoie de multepauze ca să se odihnească. Personajul care nu cânta la nici uninstrument, dar are rolul cel mai important, este dirijorul. El dă
din mâini. El arată fiecăruia ce are de cântat. în final, pe ceicare au greşit îi scoală în picioare să-i vadă publicul.
Piesa de rezistenţă a concertului nu s-a dezminţit. A depuso teribilă rezistenţă, lăsându-se foarte greu cântată. Deşi era opiesă în primă audiţie, am mai auzit-o şi în timpul pauzei cândorchestra a interpretat-o fără dirijor.
Nu-mi puteam imagina cine să fie autorul acestor rânduri.
Scrisul îmi era total necunoscut.
M-am salutat cu un cronicar muzical. Mi-a zâmbit şi mi-a spus (parcă puţin plictisit):
— De aici înainte, va fi mult mai plăcut să venim la concert.
Am răspuns convenţional:
— Da, a venit primăvara...
