— Nu, nu m-am uitat. Eu m-am uitat la meci.
— L-am văzut şi eu. A fost frumos...
— Frumos? Meciul? Asta a fost meci?
— Nu, eu vorbesc de pauză meciului când Pronosportul a distribuit mai multe... din alea... de Piteşti...
— De Piteşti? Bătrâne?
— Ce, bătrâne!?! Că erau nou-nouţe, acu’ ieşite de pe rampă. Zău, ce noroc au unii... Iau un loz în plic şi le iese o maşină...
— Iar?
— ...de aragaz. Cu patru locuri... asta, focuri... Şi să vezi numai cât spaţiu au... în cuptor.
— Era vorba să nu...
— Gata, gata. M-a luat gura... Ospătar!
Ospătarul s-a apropiat îndatoritor.
— Ce ne mai propui? Ne-am plictisit de bere. Ne-am reprofila pe altceva. Acu’ avem voie. N-avem obligaţii...
— Doriţi un şpriţ?
— Să nu aud de şpriţ! Ultima dată am stat la şpriţuit două
ore şi jumătate. Adă vinul casei şi o căldare cu ghiaţă...
— Am înţeles. Vă aduc o baterie...
— Ca să vezi, dragă, aici au. Dar la service dacă întrebi de baterie...
Ospătarul plecă bucuros. De când cu conducătorii ăştia auto oamenii, ca un făcut, beau mai mult borviz. Cei doi tăceau. Priveau lumea din local. Maşinal, frământau cocoloaşe de pâine.
— Vasăzică eşti în concediu...
— Eh, da. Dacă şi ăsta mai poate fi numit concediu! Fără
Pisicuţa.
— Extraordinar! Şi pe a ta tot Pisicuţa o cheamă?
— Tot. Am dat şi anunţ la ziar: vând... ăăă... pisicuţă în bună stare, cu două labe de rezervă, foarte puţin călcată pe coadă.
— Şi eu la fel. Vând convenabil pisicuţă în doi timpi.
Mănâncă puţin. Aştept provincia...
N-am mai rezistat. M-am ridicat de la masa mea şi m-am apropiat de cei doi.
— Nu vă supăraţi, am auzit fără să vreau... Ştiţi, eu sunt un mare iubitor de pisicuţe...
Aventurierul
N-am să obosesc niciodată afirmând că toate reprezentările noastre sunt dominate de clişee. Dacă am să
vă spun că am cunoscut un aventurier, îl veţi avea imediat în faţa ochilor: cu pielea arsă de soare şi vânturi sărate, cu pletele încărunţite boltind o frunte largă şi semeaţă, cu braţele încă puternice pe care, evident, vă veţi imagina cel mai îndrăzneţ tatuaj. Ei bine, omul din faţa mea nu avea nimic din toate acestea! Dacă nu mi-ar fi povestit el însuşi viaţa sa (din care, dacă aş avea talent, aş face un roman demn de a fi ecranizat pentru televiziune), n-aş fi crezut niciodată că e altceva decât un conştiincios funcţionar la ADAS sau, în cel mai bun caz, profesor suplinitor de limba franceză (tocmai pentru că avusese ca materie principală, la facultate, spaniola). Ne-am cunoscut — dacă se poate spune aşa — în restaurantul unui aeroport în aşteptarea permisiunii de zbor. Era o ceaţă afurisită care ne obliga să
stăm în faţa unei cafele şi a unui,păhărel de coniac, trăgând cu urechea la anunţurile diafane care amânau mereu decolarea cursei noastre. După ce am tăcut vreo oră de comun acord cu tovarăşul meu de masă, ne-am dat seama că
suntem sortiţi să ne cunoaştem. În timp ce debitam fraze convenţionale despre dezavantajele traficului aerian, l-am privit mai bine pe cel din faţa mea. Avea o înfăţişare atât de ştearsă, încât făceam mereu efortul să-l asociez cu figuri cunoscute, ca să nu-1 pierd din vedere. Era mic de statură, cu ochi albaştri spălăciţi, în spatele unor ochelari cu ramă de sârmă. Din când în când, pe frunte îi alunecă o meşă de păr şaten, de altfel destul de rarefiat. Capul îl ţinea puţin înclinat într-o parte, ca într-o permanentă mirare în faţa spectacolului lumii la care asista într-un loc destul de incomod la galerie...
După alte câteva anunţuri ale crainicei aeroportului (pe care mă încăpățânam să mi-o imaginez foarte frumoasă, cunoscătoare a trei limbi de circulaţie aeriană internaţională) discuţia cu vecinul meu de masă deveni mai familiară. Nici
nu mi s-a părut bizar când la un moment dat l-am auzit spunându-mi aproape în şoaptă:
— Poate n-o să mă credeţi, dar eu am avut o viaţă cu adevărat aventuroasă...
L-am privit cu interes (şi de ce să n-o spun, cu suspiciune).
— Cred că am fost sortit unui destin aparte —
— urmă el fără să se sinchisească de expresia pe care desigur o citise pe faţa mea. Faptele mă obligă să fac această
afirmaţie. Imaginaţi-vă în primul rând că din cei doi gemeni născuţi de mama, tocmai eu am supravieţuit! Poate de aceea s-au adunat în biografia mea întâmplări hărăzite pentru două
vieţi, nu una. La şapte ani, tata ne-a părăsit şi eu am rămas singurul bărbat în casă... Nu, nu mi-a fost dat să duc din fragedă copilărie o aspră luptă pentru existenţă, pentru că
