diferenţă de viteză şi perfecţionare tehnică!
Maşina este rodul ştiinţei şi tehnicii. Şi al orgoliului uman. Dintre cele mai recente ştiinţe apărute datorită
automobilului este şi cea cunoscută sub numele de ecologie.
Ecologia studiază relaţiile ce se stabilesc între om şi natură.
Aceste relaţii, cordiale cândva, s-au răcit în ultima vreme ajungând în pragul rupturii. Maşina are şi ea aici o contribuţie. Poluează. Poluează oraşele, şoselele, pădurile, malurile apelor. Când circulă, împânzește atmosfera cu gaze toxice. Când se opreşte, cântecul păsărilor piere, atmosfera saturîndu-se cu sunetele radioului de la bord. Când porneşte din nou, rămân în urmă mormane de cutii de conserve goale, hârtii murdare, bălţi de ulei şi anvelope roase...
Şi omul! Omul de la volan nu e un om obişnuit. E un supraom. Câtă forţă! Cita îndemî- nare! Ce prestanţă! Odată
la volan, i se modifică comportamentul, i se modifică
limbajul, i se modifică dioptriile cu care vede prin parbriz. De aceea când depăşeşte limitele legale, omul de la volan trebuie oprit. Cu legi scrise şi nescrise, indiferent de capacitatea cilindrică, de tipul maşinii şi de culoarea ei.
...încheiam capitolul precedent spunându-vă că sună
telefonul. Ei bine, era mecanicul! Mă anunţa că mi-a reparat maşina. Acum e în perfectă stare. Pot sănmi pun mănuşile de căprioară, să-mi iau ochelarii contra ceţii, să mă urc la volan şi să plec. încotro? Asta-i bună, n-are nicio importanţă!
O reclamaţie neîntemeiată
După ce s-a primit o reclamaţie la ziarul local, din partea unui cititor nemulţumit de modul în care a fost servit la un magazin de încălţăminte, Gabriel Colţunaş, reporter stagiar, a fost trimis să facă o anchetă. Din discuţiile purtate cu cumpărătorul pe de o parte, vânzătorul pe de alta şi directorul comercial în final, s-a desprins un tablou contradictoriu. Iată ce i-a relatat cumpărătorul:
— Aşadar intru în magazin şi spun „bună ziua". Bineînţeles că n-am primit nici un răspuns! Poate e un amănunt, dar amănuntul acesta spune mult despre o anumită atitudine.
Am insistat: bună ziua. Şi ce credeţi? Ce-mi răspunde tovarăşul vânzător? „Aşteptaţi, că doar nu stau! Vedeţi şi dumneavoastră că-1 servesc pe dumnealui"... Mă scuz, ştiu eu de ce. „Vă rog să mă iertaţi, zic, dar am avut impresia că
dumnealui a plecat...“. Eram singur. „Şi ce dacă a plecat!? se răsteşte vânzătorul la mine. Trebuie să transcriu bonul. Aici e vorba de bani! Dumneavoastră ce vă pasă?! N-aveţi nicio răspundere..." Am văzut că omul se încinge, am socotit că e mai bine să-l împac. Zic: „Lăsaţi, nu vă faceţi sânge rău. Eu pot să aştept. De altfel am impresia că nici nu aveţi ce-mi trebuie mie“. Aici o greşisem. Îl aud că se răsteşte iar la mine:
„Sigur că da! Acum o să spuneţi că nici nu v-am servit. Nici nu mi-aţi spus ce vreţi şi trageţi concluzii! Aţi venit pentru prima oară în magazinul nostru şi gata, aveţi pretenţii. Şi la urma urmei ce doriţi?“ Se uita atât de fioros la mine că m-am gândit să bat cât mai repede în retragere. îmi tremură glasul:
„Nu-i aşa că nu aveţi pantofi bărbăteşti numărul 42 format sport tip Clujana?“ „Aşa-i!“ mi-o tăie dânsul scurt şi am văzut că ochii îi luceau de plăcere. Ce-mi rămânea de făcut? Am zis foarte politicos: „Mulţumesc. Asta am vrut să ştiu. Acum pot să mă retrag şi vă rog încă o dată să mă scuzaţi de deranj V-am povestit cât se poate de obiectiv cum s-au petrecut faptele. Vă las pe dumneavoastră, presa, să comentaţi.
Colţunaş a stat de vorbă şi cu vânzătorul. îşi aducea foarte bine aminte de întâmplare şi s^a arătat din prima clipă
indignat.
— Vai, se poate?! Păi eu sunt vechi în reţeaua comercială.
Nici pomeneală să se fi petrecut lucrurile aşa. Ba din contră.
Intră dumnealui în magazin şi nici n^apuc să-l întreb ce doreşte că-1 aud spunând nu ştiu cui: „Ăştia n-^au nimic!“ II întreb totuşi politicos: „Spuneţi-mi
ce doriţi şi vă servesc". Aşa i-am spus. Şi ce-mi răspunde?
„Las’ că vă ştiu eu cum serviţi! L-ai servit pe cetăţeanul dinaintea mea pentru că ţi-a făcut cu ochiul, a mişcat urechea. Ce, n-am văzut eu?!“ Deşi mă simţeam jignit, am tăcut. La urma urmei eu reprezentam magazinul „La galoşul"
şi nu puteam să-mi permit ieşiri necivilizate. Am zis doar atât: „Vi s-a părut. La noi nu se obişnuieşte. Vedeţi, scrie şi pe perete". I-am arătat panoul care reaminteşte că orice client plăteşte doar atât dt scrie pe bon. „Şi ce dacă scrie?! se răţoieşte cetăţeanul la mine. Pe perete scrie şi Purtaţi pantofi Clujana. Aveţi?“ „Bineînţeles că avem. Ce număr doriţi?“
„Cum, ce număr? 42 ca toată lumea, că de aia nu se găseşte!" „Ba, pardon, avem“. Ce culoare doriţi? Pe negru? Pe maron?“ „Pe stângul şi pe dreptul şi amândoi la fel", mă ia dumnealui la vale. Şi ce credeţi? După ce a încercat o duzină, n-a ales nimic, şi a cerut condica de reclamaţii. Sigur, a fost un caz izolat. Astăzi cumpărătorii sunt cu totul altfel. Dar dacă doriţi să ştiţi adevărul, atunci ăsta e, gol-goluţ.
Ca să se încredinţeze de exactitatea declaraţiei, Colţunaş a cerut condica de reclamaţii. Era trimeasă la direcţie. Aşa cum a aflat, în fiecare zi condica era citită de director pentru a remedia orice defecţiune în bună servire a cumpărătorilor.
Reporterul s-a deplasat la directorul comercial. A fost foarte bine primit şi i s-au oferit toate detaliile cerute. Directorul cunoştea foarte bine neînsemnatul incident. E adevărat că
unii vânzători nu se achită cum se cuvine de obligaţiile ce le revin. Dar şi cumpărătorii! Ce nerăbdători mai sunt! Cine-i de vină că unii dintre ei vin cu nervi de acasă ca să-i verse la magazin?! Dar în cazul amintit... A, nu! Cel puţin în cazul acesta, lucrurile au stat altfel. Chiar responsabilul unităţii i-a relatat cu obiectivitate faptele. Cumpărătorul a intrat, a spus bună ziua, iar vânzătorul l-a invitat imediat să ia loc pe un scaun liber. Cumpărătorul era un cetăţean foarte simpatic şi
vorbăreţ. „Tocmai treceam prin dreptul magazinului dumneavoastră şi ce mi-am zis? Hai să văd ce mai fac băieţii ăştia“. Avea haz, domnule. Simpatic foc. „Mai schimbă omul o vorbă, mai schimbă un pantof..." Vânzătorul nostru, Melinte, e un băiat isteţ. A prins glumă din zbor. I-a răspuns în ton: „Am înţeles. Vă strâng pantofii. I-aţi luat de la noi?“
„Nu, zice omul. Ăștia-s vechi, de-ai lui fiu-miu. A crescut băiatul şi acu* îi port eu. Dar dacă tot aţi adus vorba, poate aş lua ceva. Ce-mi propuneţi?“ Văzîndu-1 atât de şugubăţ, Melinte i-a cântat în strună: „O clujană v-ar coafa?“ Şi a adăogat totuşi din obligaţie profesională „Vreau să spun: v-ar încălţa?“ Cumpărătorul, simpatic, râde şi spune „Că o mănuşă". „Ce număr?“ „Ştiu eu? Mi-ar fi bun un 42, dar dacă n-aveţi, daţi-mi 46. Ştiu eu că sunt greu vandabili". Au râs cu toţii. De treabă om. O plăcere să-ţi intre în magazin un hâtru ca ăsta. Melinte i-a încercat pantofii. Omul a plătit. Şi au rămas prieteni. De atunci, de câte ori trece prin dreptul magazinului, cumpărătorul intră şi mai schimbă câte o vobră
cu băieţii noştri. Despre meci, despre vreme... Nici vorbă de vreun conflict, de vreo ceartă sau aşa ceva... Cine ştie ce răuvoitor v-a dezinformat.
Colţunaş şi-a scris ancheta. A prezentat cu obiectivitate cele trei versiuni. În încheiere sublinia că nimic nu e mai important ca bună servire a clientelei şi comportarea civilizată a lucrătorului din reţeaua comercială. De asemeni şi cumpărătorii, prin atitudinea lor răbdătoare şi înţelegătoare, pot contribui la un flux normal în desfacerea bunurilor de larg consum.
Articolul n-a fost publicat din lipsă de spaţiu. S-a răspuns la Poşta redacţiei că reclama- ţia a fost îndreptată la forurile de resort.
Colegii, care-1 apreciau pe tânărul Colţunaş care avea fler de reporter, n-au citit articolul, dar erau toţi morţi de invidie:
— Unde-ai găsit, măi, pantofii ăştia sport Clujana, numărul 42?!
Cum ar spune-o Anton Pann
Nimeni n-a proptit vremea-n loc. Uite c-a trecut şi revelionul! A trecut şi-am petrecut. Ce revelion a fost, mamă, măiculiţă! O mie de ani ca ziua de ieri! Ce ne-am zis, să facem revelionul la noi. Vorba veche, ca acasă la tine, nicăieri nu-i bine. Popeştii ne-au dat un telefon să venim la ei, dar eu i-am spus nevesti-mi: casa nemăturată, musafiri aşteaptă. Cât despre Popesou, ce să mai vorbim, celui cu economie, suta îi este o mie. Iar nevastă-sa, dintr-o ridiche, patru feluri de mâncare îţi face ; rasă şi nerasă, cute şi felii. Aşa că i-am invitat să vină la noi. Popescu, că aşa şi pe dincolo, da’ până
la urmă, l-am convins. Azi joacă ursul la noi, mâine va juca la voi. Şi-am început pregătirile. Nevastă- mea, Sevastiţa, îi tot dădea zor să luăm şi din ăia şi din aia, să facă tot felul de bucate, iar eu să dau fuga după vin că fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă. Dar eu am zis să nu-şi bată capul: apă şi dulceţi, capu’ de pereţi, cafea amară şi pe uşă-afară. De zis, am zis, da’ de pregătit, tot am pregătit că obrazul subţire cu cheltuială
se ţine şi nu se face să nu aibă omul cu ce-şi stropi măseaua.
