mama avea un serviciu bun la Poştă şi nu duceam lipsă de nimic, dar rămâneam zile întregi singur acasă, jucându-mă
cu chibriturile, scăpând, nici eu nu ştiu cum, din atâtea posibile incendii. La 14 ani, un unchi de-al meu, ofiţer mecanic pe vasul Ardealul, îi propuse mamei să mă ia într-o cursă în jurul lumii...
Un nou anunţ prin megafon ne făcea cunoscut că avionul de la Stockholm avea o întârziere de o oră.
— Cred că aţi adunat impresii formidabile din această
călătorie, am reluat eu firul întrerupt.
— Nu, pentru că n-am plecat. Nu mi-a dat voie mama. Mă
consideră prea sensibil şi o îngrozea că aş putea răci pe cine ştie ce coclauri, departe de ceaiurile ei grijulii. N-am plecat, dar m-am angajat ucenic la o fabrică de vopsele. Aici era să
mor când a avut loc o teribilă explozie. S-a scris mult pe atunci în ziare. A murit maistrul meu care mi-a salvat viaţa.
În ziua aceea mă trimisese la el acasă să-i spăl nişte butoaie şi eram chiar în pivniţă când am auzit bubuitura şi am simţit suflul exploziei ca al unei bombe de 1000 de kilograme...
Sigur, că după această întâmplare, am rămas şi fără slujbă.
Am urmat un curs de mecanică-auto, meserie frumoasă şi bănoasă şi mă bătea gândul să mă fac şofer de taxi. Dar n-a fost să fie aşa. Aveam vreo 17—18 ani când în atelierul
nostru a apărut un şef din conducerea bazei şi ne spuse că
unul din noi va fi trimis la o staţie de întreţinere pe un şantier în India... India, ţara elefanţilor albi, a vacilor sfinte, a splendidelor palate ale ra- jahilor fabuloşi...
Omul acesta din faţa mea căpăta treptat o consistenţă tot mai aparte. Povestirea sa începuse să mă captiveze. Vrând să-i înfrâng modestia cu care-şi prezenta peripeţiile, am spus:
— Totuşi e foarte greu pentru un cetăţean născut în zona temperat continentală să suporte climă tropicală, cu musonii aceia care aduc ploi şi inundaţii...
— Aşa mi-am spus şi eu ulterior. Pentru că de plecat, n-am plecat eu, ci un coleg de atelier. După doi ani s-a întors la cerere. Şi-a adus un frigider american „General Motors“ pe care-1 visase tot timpul cât a stat acolo. Aici a avut de furcă
cu el pentru că nu se potrivea voltajul. Când l-am întrebat cum e Taj Mahalul, mi-a spus că e un elefant obişnuit şi că
nici nu văzuse vreun elefant alb în tot timpul cât fusese acolo...
Mi-am aprins o ţigară şi i-am întins pachetul. M-a refuzat cu un semn din cap.
— Nu fumez. Asta mi-a salvat viaţa într-o iarnă. Eram la o cabană. Plecasem mai mulţi tineri într-un scurt concediu.
Eram veseli şi nu ştiam ce ne aşteaptă. Seară am dansat, am băut ţuică fiartă şi spre dimineaţă, colegii mei au constatat că nu mai au ţigări. Cabanierul nu avea nici el. Atunci au hotărât — numai un fumător poate pricepe se pare acest lucru — să coboare în vale să ia ţigări şi să revină cu funicularul pentru lemne. Eu, fiind nefumător, m-am dus liniştit să mă culc...
Am dat din cap. Bănuiam ce se întâmplase...
— S-a rupt cablul funicularului... am spus an- ticipînd motivul dramei.
— Nu, că n-au apucat să se întoarcă. I-a prins o avalanşă
pe drum. Eu am fost singurul care am scăpat, din grup...
Mână în care ţineam ţigara a început să-mi tremure uşor.
— Sunteți căsătorit? l-am întrebat.
— Căsătorit? a zâmbit vag. Şi aici am avut parte de o întâmplare ieşită din comun. Nu ştiu dacă ştiţi că uneori se
organizează tot felul de concursuri internaţionale de desene, de fotografii, de timbre, ba uneori şi de şerveţele de masă.
Eu, în timpul liber, îmi place să fac fotografii. Am participat la diferite expoziţii naţionale şi internaţionale. În urma unei expoziţii din Italia mă pomenesc cu o scrisoare — nici nu ştiu dacă să vă spun, pentru că e, recunosc, incredibil — de la Gina Lolobrigida...
— Actriţa?!
Omul din faţa mea roşi uşor înțelegându-mi stupoarea.
— Ascultaţi-mă până la capăt şi atunci sper că mă veţi crede. Poate nu ştiţi că Gina este şi ea o pasionată fotografă.
A văzut expoziţia aceea internaţională, şi, cum vă spun, mă
pomenesc cu o scrisoare extrem de elogioasă din partea ei cu rugămintea să-i trimit şi alte fotografii făcute de mine. A început o corespondenţă foarte personală care treptat lua o notă tot mai caldă. La un moment dat mi-a scris că va veni negreşit la Bucureşti unde ştie că sunt locuri foarte frumoase pentru fotografii alb-negru şi în culori...
— Şi a fost?
— Nu. Mi-a scris însă că fotografia care o interesase în expoziţie fusese greşit notată în catalog ca fiind a mea. De fapt era a unui norvegian. A fost o adevărată şansă. Nu ştiam pe atunci că frumoasa Lolo era cu vreo zece ani mai în etate ca mine având şi un fiu măricel... Dar scrisorile le am... Poate odată mi se va oferi prilejul să vi le arăt...
Ceaţa părea să cedeze. Dar se amânaseră multe zboruri şi încă nu se ivea culoarul pentru zborul nostru. Am mai cerut o cafea.
— Şi acum sunteți tot mecanic-auto?
— A, nu. Am urmat o facultate prin corespondenţă...
