— Fleacuri! Trebuie să-i luăm ceva de preţ. Ia staţi, da, acum vă înţeleg. Sigur, nu e cazul să contribuiţi numai voi.
Vom contribui cu toţii. Uite, scrieţi-mă şi pe mine cu 10 lei,
mai discutaţi şi cu ceilalţi, cu Ionescu, cu Timofte, mă rog, sper că vă veţi descurca. Dar, şi ridică un deget spre tavan, aveţi grijă, con-fi-den-ţial!
Ne dădu termen până a doua zi întrucât unii din colegii noştri plecaseră între timp pe teren. În ziua următoare, ne-am prezentat din nou la Apostolache.
— Toţi s-au înscris, l-am anunţat eu victorios.
— Ia să văd lista, ceru şeful şi citi cu multă atenţie: Priboi, 5 lei, Ionescu, 5 lei, Timofte, 3 lei, zgârcitul, las’ că-1 ţin eu minte la gratificaţie, Tănase, 5 lei, bine, Bălan, 20 de lei... ie-te-te, vrea să scoată ochii, biinee... Aşa, şi ce v-aţi gîn- dit să
luaţi cu banii ăştia?
I-am explicat că acum, când aveam într-adevăr o sumă
consistentă, puteam să-i luăm un parfum din import, un fular de mătase şi o poşetă, că pentru tovarăşa Victoriţa, care nu bănuieşte nimic, surpriză va fi ca un trăznet.
— Fular, acu în pragul verii? Păi de poşetă are nevoie colegă noastră? înţeleg o servietă- diplomat pentru acte, documentaţii, planuri... Se vede că mai sunteți îmbâcsiți de prejudecăţi şi n-o socotiţi de loc pe tovarăşa Victoriţa egala voastră, cu aceleaşi drepturi şi preocupări!
— Dar chiar eu am auzit-o, într-o zi, vorbind cu mult entuziasm despre nişte parfumuri, am încercat să pledez...
— Prostii! Ştiu eu sticluţele alea cât un dege- tar. Mai mult ambalaj. Văd că m-am bazat degeaba pe voi. Poate ar trebui să mai cooptaţi pe cineva cu idei mai bune...
Ne simţeam lezaţi în amorul nostru propriu dar nu doream ca acest lucru să fie remarcat. De aceea am considerat propunerea cooptării ca fiind binevenită. Atât doar că:
— Ştiţi, mâine e 1 martie şi înseamnă...
— Şi ce dacă-i 1 martie? bătu Apostolache cu pumnul în masă. Doar nu e prima oară că nu predaţi lucrările la termen. În fond, 1 martie e mai mult un obicei. Ce, suntem formalişti? Putem să-i facem darul şi de 8 martie când, de fapt, e ziua oficială a femeii. Până atunci, gândiți-vă. Sunt chiar curios să văd cât vă duce mintea.
Ne-am întors la lucru şi am cooptat nu pe cineva, ci pe toţi colegii de birou. Făceam tot felul de liste şi circulam ca furnicile între birouri cu tot felul de fiţuici pe care le arătam discret celor consultaţi. Şopteam tot timpul între noi încât mare minune să nu fi băgat de seamă Victoriţa că numai ea era ocolită de toată această agitaţie secretă.
După câteva zile — în care fondul nostru se mărise considerabil — ne-am dus din nou la şef. Era chiar în ajun de 8 martie.
— De data asta avem o propunere cu greutate, anunţă
Stelică.
— Ce anume?
Vedeam că pierdusem încrederea şefului.
— Ne gândim să-i luăm tovarăşei Paraschiv un serviciu de camping: cort, cu saltele pneumatice şi masă cu scaune pliante şi în plus, un album color din seria Munţii noştri.
Apostolache se lăsă pe spătarul fotoliului. Strâmbă din nas.
— Camping? De asta credeţi eă-i arde tovarăşei Victoriţa?
Ea e o colegă ocupată, aşezată, nu umblă haihui pe munţi ca voi. Nu e măritată? Ce, credeţi c-o s-o lase soţul să se caţăre pe stânci? Vedeţi-vă de treabă! A, mă rog, albumul ar fi ceva, dar e minor. Dacă vrea să se uite într-un album, poate să-l ceară de la documentare...
Aşa a trecut şi 8 martie. Acum chiar că trebuia să
păstrăm cel mai desăvârșit secret. Victoriţa nu trebuia să afle nimic cu nici un preţ. Dar Apostolache nu era omul să
abandoneze.
Trebuia
să
ajungem
la
o
rezolvare
corespunzătoare. Şi am ajuns! Într-o dimineaţă ne-am prezentat din nou. De data asta, la sugestia lui Stelică, n-am mai cerut aprobarea prealabilă, am cumpărat darul şi am venit cu el.
— Ce-i asta? ne privi stupefiat şeful.
— O undiţă cu mulinetă!
— O undiţă? Cu mulinetă? Măi, să fie! Ia te uită ce le-a dat în gând!
Stelică îmi făcu cu ochiul. Apoi spuse:
— Aţi avut perfectă dreptate. Tovarăşa Vic- toriţa este o persoană foarte aşezată. La urma urmei, e o adevărată
