nu, nu merge, că în continuare nu se leagă...
— Ba da, când se prinde lupul, se leagă...
— Da, dar nu se leagă cu versul următor: el se jură...
fură... gură...
Mişu ridică din umeri:
— Ei, mai fă şi tu ceva...
— Asta-i! Ascultă! — Pălărie lucra febril. Şi rodnic. —
„Lupuşor, te cre^i isteţ şi furi raţa din coteţ, că nu furi te jurimereu şi te-am prins cu raţa eu!“ Acum nu mai are nici un cusur. Mă duc s-o duc la editură.
— Stai, stai... ar mai fi ceva...
— Ce mai e?
— Păi lupul nu fură raţe. Numai vulpea.
Pe chipul lui Mişu se citea un regret sincer. Dar nu oare sinceritate îi ceruse poetul de atâtea ori?!
— Uite, vezi, de aceea nu pot să public nici un volum de versuri. Mereu mi se aduc obiecţii! Acu' ce doreşti? Să
schimb în „ hoţomana de roşcată fură raţa din poiată“? Ei bine, refuz! Ori o acceptă în prima versiune, ori n-au decât să-i lipsească pe cititori de astfel de lucrări clasice!
— Şi care ar fi, deci, forma definitivă?
— Fii atent şi învaţ-o: „Căţeluş cu părul creţ, fură raţa din coteţ..."
Mişu continuă fermecat:
— „El se jură că nu fură..."
— Eu l-am prins cu raţa-n gură! Şi o duc la editură. Vezi ce uşor se reţine? Este tocmai calitatea de bază a unei creaţii de mare forţă şi emoţionalitate! Totul e să ai o viziune novatoare.
Criza ciclică
— Bine, dragă... bine... Ne-aim certat, ne-am certat, dar până la urmă suntem doi oameni rezonabili şi putem găsi un modus vivendi...
El — un bărbat masiv, solid, cu tâmplele uşor încărunţite.
Căsătorit de zece ani. Zece ani de fericire şi înţeilegere.
— Tu şi rezonabil! Tu care ţi-ai luat pijamaua şi periuţa de dinţi şi... îşi reţine cu greu lacrimile (la urma urmei, e vorba aici şi de demnitate!) ai zis că pleci! Pentru totdeauna din viaţa mea, din casa mea, din calea mea...
Ea — treizeci de ani. Nu-i arată decât cunoscuţilor.
Blondă. De zece ani. Sensibilă.
— Din cauza ta! Dacă-mi găseam afurisita aia de pijama pe care niciodată nu ştiu unde o pui, acu’ eram plecat din viaţa ta, din calea ta, din casa mea...
Nu, în problema cu casa nu trebuie să rămână nimic neclar.
— Vezi? Nici acum nu recunoşti că tu eşti vinovat! în loc să-ţi ceri scuze că m-ai jignit...
În acest moment nu-şi mai reţine lacrimile. Nu e cazul.
— Eu te-am jignit pe tine? Asta-i bună!
Se îndreaptă spre valiza care a rămas deschisă în mijlocul camerei răvăşite, ca o gură mirată. Ei bine, să ştie dumneaei că n-a renunţat la proiect...
— Da, ai zis că sunt o mimoză nesenzitivăăă...
— Aşa am spus? se înseninează el, amuzat de formula eufemistică pe care o găsise. Şi te-ai supărat? Păi, asta, dragă, e o adevărată metaforă pe lângă expresia cu care m-ai gratulat tu. Ai uitat că mi-ai spus pur şi simplu cu brutalitate că sunt un egoist?!
Acum s-a enervat. S-a enervat de-a binelea.
— Eu, egoist! Eu, care fac totul pentru tine! Eu, care am stat astăzi patru ore la garaj ca să ai mâine maşină, să nu cari varza cu sacoşa! Eu! Şi pentru ce, mă rog, sunt egoist?
Rămâne în picioare în mijlocul camerei. Dacă s-ar aşeza în fotoliu, ea ar putea interpreta gestul ca o intenţie de aplanare. Nu, el n-are nimic să-şi reproşeze.
Ea adoptă un ton de discuţie. Discuţia e una, cearta, cu totul altceva.
— Aş putea să-ţi dau o mie de exemple...
— A, ştiu! ripostează el. Nu întâmplător cifra asta are o anumită atracţie pentru tine. O mie! Te referi poate la faptul că m-ai pus să scot o mie de la CEC ca să-ţi iei a nu ştiu câta pereche de cizme pentru iarnă?
