am devenit cel mai strălucit arhitect de pe planetă, am găsit cea mai deșteaptă
persoană care-a trăit vreodată și am descoperit istoria secretă a tehnologiei globale, dar a durat fix până acum ca să fiu subestimat în sfârșit de cineva.
Știu ce-nseamnă iubirea. Știu ce-nseamnă să pierzi. Știu cum e tristețea care te mestecă și te-nghite cu totul.
Dar Lionel nu știe nimic din toate astea. El și-a pierdut vremea cu ochii pe John.
Numele meu nu e John. Numele meu e Tom Barren și deja am schimbat lumea o dată. Pot s-o fac din nou.
124.
Ca singură persoană care a încercat vreodată ambele tipuri de călătorie în timp, pot să spun că versiunea lui Goettreider nu era deloc asemănătoare cu versiunea tatălui meu. Și nenorocitul clar nu mi-a spus ce avea să urmeze.
Stăteam acolo, ținând mașina timpului în mâini, iar Lionel s-a uitat în ochii mei.
— Sper că până când vei ajunge la destinație, zice el, vei înțelege de ce am făcut ce-a trebuit să fac.
Apoi Lionel spune ceva cu adevărat ciudat – bâlbâind niște sunete neinteligibile ce par a fi repetate, dar care nu au niciun sens.
— Uăr erap imî, spune el.
Și, zicând asta, Lionel mă trimite înapoi în timp.
Am presupus că mă voi simți mai mult sau mai puțin la fel cum m-am simțit când am folosit aparatul de călătorie în timp al tatălui meu și, la început, am o senzație similară de cădere, de a fi prins într-un moment extern, undeva între echilibru și gravitație. Dar vârtejul care îndoaie mintea și inversează corpul la care mă așteptam nu vine niciodată.
În loc de asta, îl văd pe Lionel. E în fața mea și face mișcările astea surprinzătoare într-un mod negativ, apucate, în timp ce mâna lui se retrage de pe panoul de control al dispozitivului. Ochii lui se ciocnesc de ai mei și el își deschide gura, dar ceva e ciudat în felul în care i se mișcă bărbia.
— Îmi pare rău, spune el.
Vreau să-i spun că scuzele lui n-au niciun sens pentru mine, dar sunt paralizat.
Gura nu mi se mișcă. Ochii nu-mi clipesc. Nu sunt în stare decât să privesc fix înainte.
— Caf ăs tiubert a-ec tucăf ma ce ed egelețnî iev eițanitsed al egnuja iev dnâc ănâp ăc reps, zice Lionel.
Am nevoie de un moment ca să înțeleg că vorbește invers.
VP - 202
În general, mă simt confuz, cum să zic, așa vede Lionel o, nu știu, farsă?
Ultimele cuvinte pe care mi le-a zis – până când vei ajunge la destinație –, ce-nseamnă asta? Călătoria era practic instantanee cu mașina timpului construită de tata. Nu era niciun până când – erai imediat acolo, ca la o teleportare tradițională.
Ce aș fi putut să înțeleg într-o călătorie care dura câteva microsecunde?
Doar că nu se întâmpla în câteva microsecunde. Se întâmpla în secunde normale, una câte una, tic tac, dar invers. Văd mișcările convulsive și ascult fonemele amețite, extraterestre pe care le scoatem Lionel și cu mine în timp ce vorbim, înainte ca el să activeze dispozitivul. Atunci încep să înțeleg, nu cu totul, nu încă, dar e chiar începutul unei conștientizări șocante – mașina timpului construită de Lionel întoarce, literalmente, timpul.
Mă cuprinde o senzație de spaimă pură și încerc să o țin în frâu – n-o să se întâmple în timp real, nu? O să accelereze în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă, în orice clipă.
Nu accelerează.
Asta a uitat Lionel să-mi spună – că o să mă întorc înapoi în timp cincizeci de ani și o să trec prin fiecare secundă din ăia cincizeci și unu de ani. Deși nu durează
prea mult și conceptele ca secundele și minutele și orele nu mai reprezintă decât constructele abstracte care sunt de fapt.
Mă văd pe mine și pe Lionel stând de vorbă în camera cu cupolă, mișcările noastre sacadate și dialogul inversat. Dar nu sunt foarte atent, pentru că aștept ca totul să prindă viteza amețitoare a unei găuri de vierme și să mă propulseze în 1965, așa cum a făcut-o mașina timpului construită de tata. Așa că ratez ceea ce se dovedește a fi ultima mea interacțiune umană vreme de cinci decenii.
Platforma pe care e Motorul Goettreider coboară în camera fără geamuri de la subsol, de unde alimentează operațiunile lui Lionel. Și eu cobor odată cu ea, înghețat în poziția în care am fost când a fost pornită mașinăria, fixat pe Motor, invizibil, imaterial, imobil, ținând dispozitivul în mână ca un curier care aduce un pachet la ușa cuiva. Nu mă urmăresc pe mine înapoi în timp. Îl urmăresc pe el –
Motorul Goettreider. Un drum înapoi în propria lui istorie, trăgând de ața urmei radiației tau ca de un yo-yo întins.
Nu văd pe nimeni atât de mult timp că îmi par luni de zile. Se pare că Lionel nu vizitează Motorul prea des. Atâta timp cât totul funcționează cum trebuie, nu are niciun motiv s-o facă. Verifică mașinăria o dată sau de două ori pe an, dar vizitele lui sunt neașteptate și banale, ochii i se plimbă pe rapoarte, dă din cap și pleacă.
Și Lionel e singurul care vine înăuntru, neavând încredere în nimeni altcineva, lucru care, de altfel, are sens, având în vedere că are în posesia lui cea mai valoroasă tehnologie din istorie și nu vrea s-o-mpartă cu nimeni.
VP - 203
Mi-aș fi pierdut mințile într-o săptămână dacă nu era Penelope.
Nu Penny – Penelope. Chestia aia pe care mi-a zis-o, cum rezolva toate modulele de antrenament împărțind fiecare procedură tehnică în sarcini discrete și numărându-le secundă cu secundă. A fost un mod de a prelua controlul asupra a ceva atât de vast și lichid și răzvrătit cum e timpul. Asta m-a făcut să rămân normal la cap în primul deceniu. Sau cât de normal poți rămâne într-o circumstanță pentru care mintea umană nu e pregătită. Așa că Penelope Weschler a făcut pentru mine ceea ce eu nu am putut face pentru ea: m-a salvat.
Sistemul e automat și am ajuns să cunosc secvențele precise, ritmice care compun secundele, minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile, anii. Motorul nu e oprit niciodată, așa că firul radiației tau nu e tăiat niciodată.
Stau acolo. Țin în mână mașina timpului. Aștept.
Secunde în minute în ore în zile în săptămâni în luni în ani într-un deceniu de stat acolo, de ținut în mână mașina timpului, de așteptat.
Probabil că așa s-a simțit Lionel, așteptându-mă să îi bat la ușă și să declanșez toate evenimentele astea. Poate că a făcut-o intenționat, să mă pedepsească, să
