mă tortureze, să-mi arate cum era să fii el și de ce a făcut lucrurile pe care le-a făcut.
Și chiar dacă ăsta n-a fost planul lui, funcționează, înțeleg. Când îți petreci cincizeci de ani așteptând să se întâmple ceva, tot restul lucrurilor se erodează în absurd. Ai un singur scop și orice nu te ajută să îl atingi e pur și simplu în drum.
Moralitatea pare foarte mică și umedă și delicată, un gândac pe care-l găsești în gheată.
În primii ani, mă gândesc destul de mult la familia mea, înghețată, la fel ca mine, într-un moment de mare pericol, dar e greu să păstrezi o stare de anxietate acaparantă decenii întregi. Pe lângă asta, deja fac tot ce pot ca să-i ajut și ei nu sunt într-un pericol mai mare, sunt în exact același pericol, merg pe vârfuri pe lama unui cuțit lung, ascuțit.
Și Penny. Imaginea ei vie, oricare ar fi fost determinarea și concentrarea mea, se pierde. Încă o iubesc, dar încep să o simt din ce în ce mai mult și poate la un moment dat irevocabil ca pe o persoană pe care am cunoscut-o cu mult, mult timp în urmă, pentru o perioadă de timp foarte, foarte scurtă. Vreau s-o salvez, dar în același timp e de parcă m-ar fi rugat cineva să-mi risc viața pentru cineva pe care l-am întâlnit o singură dată, când eram mic. Vrei să fii tipul de persoană
care sacrifică totul pentru cea pe care o iubește, dar în timp ce deceniile se scurg și tu ești închis, static, într-o cameră întunecată, huruitoare, începi să te întrebi așa, pentru cine, pentru ea, pentru femeia pe care am cunoscut-o câteva săptămâni acum zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci de ani? Pentru ea VP - 204
sunt dispus să mor? Nu, sper că e OK, dar nu mai e vorba despre asta. E mai mult decât a fost, e mai puternic, mai important. Trebuie să fie sau o s-o iau razna.
Devine evident pentru mine că nu mai pot să las lumea să sufere într-o pustietate tehnologică și socială numai pentru că eu am legături emoționale cu patru oameni. Să irosesc civilizația globală și chiar bunăstarea fundamentală a planetei pentru că îmi place mai mult de familia mea și lui Penny îi place mai mult de mine e egoism la nivelul cel mai înalt și mai idiot. Serios, cine e monstrul mai mare, Lionel, care a făcut câteva amenințări și a manipulat un pic ca să ajungă la o lume mai bună sau eu, care am încercat să îi rezist când atât de multe lucruri bune au fost anulate de prostia mea? Eu. Categoric eu. Îmi ia numai vreo douășcinci de ani sau așa să renunț la ultima urmă de egocentrism și să o accept cu adevărat. Până ajung prin 2004, sunt complet hotărât să resetez cronologia pe drumul său inițial. Mai bine asta decât, cum să zic, încercarea de a-i sabota planul lui Lionel pentru a mă răzbuna pe el și a-i salva pe Penny și pe familia mea.
Și atunci începe educația mea adevărată. Sunt privilegiat și blestemat să-l văd pe Lionel petrecându-și aproape patruzeci de ani încercând s-o construiască.
Atelierul lui e în colțul aceluiași buncăr subteran în care stă Motorul – un om cu orice resursă imaginabilă, financiară, tehnică și intelectuală alege în mod deliberat să lucreze în ceea ce e, în esență, o celulă de închisoare. Dacă e conștient că și eu sunt prizonier aici, nu îmi admite niciodată prezența. Sunt o fantomă la fel de mare ca în ziua aia din 1965.
Sunt martor al eșecului. Decenii întregi petrecute eșuând. Cu cât mă întorc mai mult, cu atât mai mare e eșecul. Așa descoperi cine e cu adevărat un om. Nu prin succes. Nu prin rezultat. Prin luptă. Prin partea dintre început și sfârșit care e adevărul vieții. Chiar dacă asta a fost sau nu intenția, ăsta e cadoul lui Lionel pentru mine. Respectându-l, disprețuindu-l, judecându-l, iertându-l, minunându-mă la realizările lui, plănuindu-i sfârșitul, am ajuns să-l cunosc pe Lionel Goettreider mai bine ca oricine. Aplecat peste masa lui de lucru, scrijelind calcule cu un creion galben, ros, meșterind la echipamente, făcând simulări pe un computer proiectat de el, zi și noapte, în weekenduri, de sărbători, lucrând în fiecare zi. Încerca să facă ceva ce n-a mai făcut nimeni niciodată. Exact ca tata.
Nu pot să spun că-l iert pe tata pentru că a fost distant o bucată atât de mare din viața mea, dar în sfârșit am înțeles ce făcea în toți anii ăștia, în studiile lui, în laboratorul lui, în jurul mesei, la cină, ținând discursuri în fața colegilor lui, dându-le ordine angajaților, nebăgând în seamă ce zicea mama, ieșind din cameră când eu intram – eșua.
Privindu-l pe Lionel, înțeleg ceva despre succes pe care nu l-am înțeles într-o viață ca fiu al tatălui meu. Lucrezi și lucrezi. Încerci și încerci. Eșuezi și eșuezi. Până
VP - 205
într-o zi în viitorul îndepărtat, care pentru mine e trecutul îndepărtat, eșecul se termină. Așa se simte succesul. Nu e triumfător. Nu e glorios. E doar o ușurare. În sfârșit te-ai oprit din eșec.
Poți să faci multe în cincizeci de ani în care doar te gândești.
Mă gândesc la ce mi-a spus Deisha cândva, într-un oraș părăsit dintr-o lume dispărută. Fă ceva. Fii ceva. Construiește ceva. Și la ce înseamnă cu adevărat.
Vin cu un plan despre ce o să fac când ajung, într-un sfârșit, la destinație. Nu un plan liniar, ci o continuitate de planuri, despachetez fiecare întâmplare posibil neprevăzută, o iau în considerare, o pun în grămada eventualităților.
Furia pe care am simțit-o pentru Goettreider se evaporă de-a lungul anilor. O
simt ca pe o ceartă veche de familie, una care știu că ar trebui să conteze, dar a fost așa de demult, că nici nu mai merită să-mi bat capul cu ea. Pe lângă asta, singura față pe care o văd e a lui și, în timp ce îl privesc cum se îndepărtează din ce în ce mai mult de bătrânețe, cum devine omul pe care l-am văzut prima dată
în 1965, nu pot să mă abțin de la a simți afecțiune pentru el. Văzându-l cum merge mai drept, cum i se netezește fața, cum i se întremează corpul, cum i se îndesește și întunecă părul, cum i se deschid la culoare și i se fac mai vii ochii, empatizez cu el, izolat, genial, pierdut. Eu i-am făcut-o – ăsta e ecoul pe care îl tot aud în mine când îl văd devenind cine era, eu am fost toxina care l-a corodat și l-a degradat.
Eu i-am spus să aștepte, că o să vin să rezolv ce mersese greșit, dar n-am înțeles ce avea să-i facă așteptarea.
Sau poate am înțeles. Până la urmă, nu i-am spus încă să aștepte. Sinele meu blocat vreme de cincizeci de ani e cel care va lua decizia aia. Am făcut-o ca să-l pedepsesc pentru că mi-a făcut el mie asta, un ciclu infinit al durerii din care niciunul din noi nu poate scăpa până nu își urmează cursul? Sau cincizeci de ani goi mi-au băgat în sânge agonia unei așteptări nesfârșite?
Până la urmă, nu mai sunt planuri de făcut. Știu ce să fac, ce să zic, tot ce ar putea zice el și cum o să răspund la asta, o pânză de cuvinte și acțiuni care pot duce numai la o rezolvare potrivită. Așa că trec peste planuri.
Mă descopăr. Îmi dau seama cine sunt, care părți din mine sunt Tom, care părți din mine sunt John, unde se întrepătrund și unde diferă. Ajungem la o înțelegere
– el nici măcar nu se supără să dispară în cele mai adânci cute ale minții noastre comune, atâta timp cât îi dau ceva la care să se gândească.
Împreună, John și cu mine proiectăm fiecare clădire din fiecare oraș de pe planetă. Facem un plan al lumii și e magnific. Tot ce a reușit John până acum au fost mâzgăliturile fără direcție ale unui copil. Împreună construim un nou înveliș
pentru civilizația noastră.
VP - 206
Scriu cartea asta, capitol după capitol, memorez cuvintele unul după altul, ca să o pot asambla cum vreau. Îmi aduc aminte cum am scris capitolul ăsta.
Trecuseră vreo patruzeci de ani, era mijlocul anilor ’70, judecând după cum arăta Lionel, deși bineînțeles că la momentul ăla deja nu-mi mai păsa de mult de date.
Încerc să mă agăț de Penny, chiar încerc. Nu e doar faptul că o lună e praf în ochi în comparație cu cincizeci de ani. Lionel și-a făcut viața despre Ursula și asta i-a adus în egală măsură fericire și durere. Dar el avea posibilitatea de a-și reumple rezervorul din când în când, întâlnirile lor recurente fixând șuruburile și curățând rugina de pe mașina lor de emoție perpetuă. Tot ce aveam eu erau amintirile. O rază de soare în păr. Rezonanța râsului ei gutural. Un parfum evaziv care putea fi al ei sau putea fi al celeilalte Penelope sau putea chiar să fie al altcuiva sau absolut nimic.
Am cântărit dacă să dau mai multe detalii aici, dacă să încerc să transmit cum te simți când trăiești cincizeci de ani de timp inversat. Cum până când ajungi la ele, la evenimentele al căror martor ai crezut că de-abia aștepți să fii, ca Lionel construind Camera Motorului, le vei simți cumva perimate, pentru că ai atâtea proiecții ale diferitelor versiuni posibile ale lor, construind în minte ce s-a întâmplat din ce ai văzut deja, că atunci când se întâmplă sunt doar un fapt divers
– da, așa am crezut că o să fie.
Și care-i scopul? Prăpastia imensă de timp nu poate fi descrisă așa cum am trăit-o eu. Nici n-ar trebui.
După cinci decenii fără să respiri sau clipești sau vorbești sau zâmbești sau urli, lunile trec ca orele, săptămânile ca minutele, zilele ca secundele. Când lucrurile încep să se întâmple, sunt atât de departe de a observa întâmplările fizice că
aproape ratez momentul în care firul se termină și bobina rămâne goală. Motorul e desfăcut din cuibul lui de fire și tuburi, încărcat într-un camion, dus la un port, ridicat de o macara, așezat într-un container. E în încărcătura unui vas. E în portul San Francisco. Pescăruși. Benzină. Fum de țigară și cântece pop la un radio care vâjâie.
Mă văd apărând, dispărând de lângă un Lionel Goettreider care arată mai mult sau mai puțin la fel ca prima dată când l-am văzut. Trebuie să fie 1965, chiar după
ce a pornit Motorul și eu m-am materializat cu mașina timpului pe care am cărat-o cinci decenii. Ne văd vorbind în limba guturală, dezechilibrată a fonemelor inversate, pe care o înțeleg pentru că undeva pe la sfârșitul anilor ’80 am petrecut câțiva ani învățând cuvintele pe dos. Aud tot ce zicem în timp real inversat, așa că până și asta, momentul ultim pentru care am așteptat, climaxul acestei călătorii interminabile, devine plat și imprevizibil. Până când mă contopesc în mine însumi la momentul apariției în cronologia asta, deja am trăit-o inversat.
VP - 207
