Știu tot ce o să zic și o să fac și tot ce o să zică și o să facă el, așa că nu-mi mai rămâne decât să-mi joc rolul pe dos.
125.
Mă materializez în laboratorul dărâmat al lui Lionel Goettreider, la subsolul Centrului Statal de Știință și Tehnologie din San Francisco, pe 13 iulie 1965. Stau chiar în fața lui Lionel, enervant de aproape, iar mâna lui se îndepărtează de maneta pe care tocmai o trăsese ca să pornească Motorul pentru prima dată
după accident.
Îngheață, șocat. Are o bășică proaspătă în vârful nasului, de la căldura devastatoare care a ieșit din Motor când era pe punctul de a face implozie.
Sprâncenele și genele lui sunt doar niște rămășițe subțiri ale focului. Poartă
mănuși de piele și eu îmi aduc aminte că aproape i-au ars palmele înainte de a putea eu să opresc motorul. Tipul ăsta de rană nu se vindecă repede. Sigur doare ca dracu’.
Laboratorul e un dezastru. Găuri tăioase în jumătate de acoperiș, cealaltă
jumătate prăbușită, mașinării din laboratorul de sus una peste alta într-un morman de fiare. Consolele deformate și sparte. Grinzile de fier topite ca sculpturile moderne. Găuri negre în pereții prin care au trecut fâșiile de foc.
Printre scaunele rupte e o grămăjoară de cenușă – ce a mai rămas din brațul incinerat al lui Jerome.
În timp ce îmi deschid gura să vorbesc, în ciuda deceniilor de repetiție pentru momentul ăsta, aproape dau greș, vorbind invers. E o deprindere la care renunți greu.
— Lionel, zic eu, numele meu e Tom Barren. Vin din viitor. Știu că m-ai văzut pe 11 iulie și știu că deja ai speculat că am venit aici dintr-un alt timp. Știu lucrurile astea pentru că tu ești cel care m-a trimis înapoi.
— E adevărat? zice el.
— Da, zic eu. Și cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine. Ai proiectat o mașină a timpului care să urmărească semnătura energetică a dispozitivului tău cât se poate de mult în trecut, până la momentul ăsta. Acum, că l-ai aprins, nu trebuie să îl oprești niciodată. Înțelegi?
— Da, zice el, dar…
— Am nevoie de ajutorul tău, ca să fac încă un mic salt până înaintea accidentului, zic eu. Urmele de radiație pe care știu că le-ai detectat deja, cele necunoscute, pe care le-ai observat înainte de accident, ai presupus că sunt de la VP - 208
dispozitiv, prezente printr-un paradox acolo înainte de a fi pornit. E corect. Iar eu sunt paradoxul. Mașina timpului e proiectată pentru a detecta urmele rămase în atmosferă până în momentul în care a avut loc experimentul.
Realizez că încă mai țin în mână mașina timpului, de parcă s-ar fi lipit de mine.
Chiar vreau să pun căcatul ăsta jos după ce l-am cărat cinci decenii, dar nu pot să-l las, nu încă.
— Ești cu adevărat un călător în timp? zice Lionel.
— Lionel, știi deja asta. Te rog, nu pierde vremea. Tu ești cel care m-a trimis aici. Să repar ce a mers greșit. Să pun cronologia pe făgașul ei normal.
— Asta înseamnă că experimentul ar fi trebuit să funcționeze, zice Lionel.
— Mai ai și alte observații evidente? zic eu. Avem treabă. Am nevoie de energie ca să fac saltul final. Ai proiectat cele două dispozitive pentru a fi compatibile. Cuplează-le.
Lionel ezită. Arată de parc-ar izbucni în plâns. E drăguț și trist într-un fel, dar n-am niciun interes să empatizez cu el acum.
— Asta e viața pe care-o vrei? întreb eu, arătând către ruinele din jurul nostru.
Sau vrei viața pe care ar trebui s-o ai?
Nu îi spun că în viața pe care-ar trebui să o aibă aproape a murit.
— Ursula? zice el.
— Rămâne căsătorită cu Jerome pentru tot restul vieții. Asta dacă nu schimbăm cronologia.
Rămâne căsătorită cu Jerome pentru tot restul vieții și în cealaltă cronologie, doar că restul vieții înseamnă nouă săptămâni. Dar, mă rog, dacă asta-l face pe el să treacă la treabă. Cincizeci de ani de așteptare te detașează mai degrabă total de banalitățile etice ca minciunile prin omisiune.
— Tu o să construiești mașina asta a timpului, zic eu. O să-ți ia mult timp. O să
pară imposibil, pentru că e imposibil, dar tu ești Lionel Goettreider și cuvântul imposibil nu înseamnă nimic pentru tine.
Asta pare să-l convingă. Poate faptul c-am zis eu toate căcaturile astea l-a corodat de-a lungul anilor, dar asta am auzit că i-am spus, când am retrăit scena.
— Ai zis că eu sunt cel care te trimite înapoi aici, zice el. Dar de când?
— Înțeleg că un om ca tine se poate împotrivi ideii că viitorul îi e predeterminat, dar consolează-te cu ideea că de fapt tu ești cel care l-a determinat. Ăsta e planul tău. Sinele tău din viitor are nevoie să pui pe făgașul cel bun ce a mers rău.
— Dar nu tu ești de vină pentru ce a mers rău? zice el. Dacă nu apăreai când ai făcut-o…
VP - 209
— Și dacă tu nu te panicai când m-ai văzut, da, amândoi am făcut greșeli. De asta risc tot ca să te ajut. Pot să-mi cer scuze sau pot să repar cronologia ca niciuna din greșelile noastre să nu se mai întâmple.
— Sau ai putea să le faci pe amândouă, zice el.
Îmi aruncă un zâmbet scurt, de parcă ar fi trecut peste șocul inițial și chiar i-ar plăcea toată încărcătura dementă a situației. Chiar dacă se transformă într-un boșorog nenorocit, nebun și prefăcut care amenință să-i omoare pe toți cei pe care-i iubesc, nu pot să mă abțin să nu respect faptul că are sângele necesar să
