gâdilă” în străfundul minții mele – a lui Tom, a precedentului Tom – să stea ascuns în spatele observatorilor în loc să se repoziționeze pentru o imagine mai bună.
Acum realizez că eu „m-am gâdilat” – actualul eu, la dracu’, e greu să nimeresc pronumele –, luptându-mă cu toată puterea mea cognitivă să mă reorientez în realitatea prezentă și să preiau controlul conștiinței lui Tom – a celuilalt Tom –
înainte de a ieși din ascunzătoare și de a intra în raza vizuală a lui Lionel. Și nu am prea mult timp. Lionel e pe punctul de a porni Motorul.
Trebuie să mă feresc din calea fâșiilor de energie care sunt pe cale să erupă
din Motor și să-mi perturbe câmpul de invizibilitate, declanșând tot șirul de evenimente pe care am venit aici să le opresc. Dar nu pot. Sunt un observator în propria mea minte.
Imaginează-ți o cameră. Patru pereți goi, un geam mare, lat, pe unul dintre ei, pe care poți vedea lumea exterioară. Pereții camerei sunt făcuți din amintiri, așezate unele peste altele ca vitraliile, o poveste de viață infinit de densă. Asta e mintea lui Tom în 1965.
Acum dă drumul unei camere identice în camera aia. Asta e mintea mea, întors în 1965 pentru a doua oară, locuind în același corp. Pereții sunt făcuți din amintirile mele și există un alt geam mare, dar prin el vezi primul geam…
VP - 214
Și există o a treia cameră înăuntrul celei de a doua camere înăuntrul primei camere – conștiința lui John înăuntrul conștiinței mele înăuntrul conștiinței mele anterioare, ca o matrioșca. Această cameră este alcătuită din amintirile lui John și, pentru moment cel puțin, e închis acolo.
Încerc în același timp să aranjez puțin harababura din mintea mea, să-l țin pe John închis în camera lui și să preiau controlul conștiinței mele anterioare înainte ca dezastrul pe care am venit să-l opresc să se întâmple în succesiunea inițială.
Vestea proastă e că nu funcționează.
Vestea bună e că am petrecut cincizeci de ani blocat în propria mea minte, așa că am dezvoltat o serie de instrumente cognitive cu care să duc conștiința mea în față.
Îl văd pe Lionel trăgând maneta și activând dispozitivul. În câteva secunde, fâșiile sclipitoare de energie vor împânzi camera, orbindu-i pe Martori și perturbându-mi câmpul de invizibilitate. Dar aproape am reușit, da, asta e, o să
funcționeze, preiau controlul propriei mele minți pentru a putea pune, în sfârșit, lucrurile pe făgașul lor normal…
Moment în care tot peretele din spate al camerei – e o metaforă, sigur, dar așa mă simt când se întâmplă – explodează într-o frenezie de cărămidă și ipsos și se revarsă ceva gros și lipicios și negru, amenințând să ne înece pe toți în niște amintiri umede, uleioase pe care nu le-am avut niciodată, dar care se agață de tot ce ating și se ascund în rădăcinile unei solidități alarmante.
Sunt amintirile unui străin, dar mintea asta e și casa lor. Amintirile alea își au locul aici la fel cum amintirile mele își au locul aici. Amintiri ale unei cronologii unde lucrurile merg mult, mult mai rău.
129.
Așa începe apocalipsa.
Pe 11 iulie 1965, Lionel Goettreider testează o sursă experimentală de energie în fața unui grup de colegi la un laborator de cercetare din San Francisco, California. Dar în timp ce dispozitivul se încălzește pentru a ajunge la intensitatea maximă, Lionel e luat prin surprindere de apariția inexplicabilă a unui observator fantomatic și oprește brusc mașina, defectând-o. Energia distructivă erupe în fâșii aprinse. Laboratorul e spulberat. Goettreider și cei șaisprezece colegi ai lui sunt incinerați. Observatorul – îmi pare rău, nu știu de ce descriu evenimentele de parcă n-aș face parte din ele, doar că amintirile îmi inundă mintea cu atâta forță
și densitate că e mai ușor să fiu detașat și să privesc totul ca pe un reportaj decât VP - 215
să absorb viteza lor pură – observatorul, eu, e aruncat într-un viitor cu totul nou când aparatul de călătorie în timp e suprasolicitat.
Dar explozia continuă. Un crater cu un diametru de peste trei mii de kilometri e sculptat în Pământ. Arde atât de puternic încât baza e de sticlă cristalină groasă
de un kilometru jumate. Având în vedere că San Francisco e pe coastă, jumătate din crater e excavat în Oceanul Pacific, cauzând tsunamiuri și cutremure care decimează porțiuni vaste din coastele estice ale Asiei și Australiei. California dispare. Oregon, Washington, Idaho, Montana, Utah, Wyoming, Nevada, Arizona, New Mexico, Colorado, Dakota de Sud, mare parte din Dakota de Nord, Nebraska, Kansas, Oklahoma și cam jumătate din Texas, trei sferturi din British Columbia și jumătățile sudice din Alberta și Saskatchewan, Baja California, Sonora, Chihuahua, Sinaloa, Durango și Coahuila de Zaragoza sunt cauterizate într-un semicerc dur de spațiu gol care se umple foarte repede cu apă. Hawaii a dispărut, evident. Fiji, Tonga, Insulele Cook, dispărute. Japonia e dispărută. Taiwanul e dispărut. Papua-Noua Guinee e dispărută. Filipine e dispărut. Indonezia e dispărută. Malaysia e redusă la un sfert din suprafața inițială. Insula de Nord a Noii Zeelande dispare, dar cea de sud supraviețuiește. Costa Rica și Panama se dezintegrează, mai mult sau mai puțin. Cutremurele destabilizează nenumărate orașe în timp ce spasmele tectonice despică suprafața planetei.
Redistribuirea masivă a nivelurilor globale ale oceanelor, alături de un efect de deformare a câmpurilor magnetice ale Pământului din cauza energiei cataclismice generate de explozie cauzează o mutație polară – în fapt, o repoziționare a polilor magnetici. Polul Sud magnetic se mută la cam o mie cinci sute de kilometri, până în mijlocul Oceanului Indian. Polul Nord magnetic aterizează în Golful Hudson. Ce mai rămâne din Canada și nordul Statelor Unite e închis într-un mormânt de gheață groasă de aproape un kilometru. Suprafața Antarcticii e, dintr-odată, locuibilă, teritoriu virgin, dezolant, dar neatins. Așa că, bineînțeles, toată lumea îl invadează ca să-l proclame al lor.
Adică toată lumea care nu aruncă voleuri de rachete nucleare spre ceilalți.
Statele Unite ajung la un al doilea război civil, după ce, în urma unei lovituri de stat militare, este preluat controlul asupra arsenalului nuclear al țării și se deschide focul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, ca urmare a convingerii că, în ciuda dovezilor contrare, explozia din San Francisco a fost prima lovitură a celui de al Treilea Război Mondial. Sovieticii spun că sunt nevinovați, dar cu o treime din Statele Unite vaporizată și încă o treime învelită în gheață, nimeni nu mai gândește limpede. SUA și URSS se scot una pe alta de pe tabla de șah, amândouă ajungând de nelocuit vreme de generații.
VP - 216
Cu sistemul global al vremii în haos din cauza mutației polare, ecosisteme întregi intră în colaps. Supraviețuitorii disperați migrează în masă, încercând să
scape de norii de cenușă radioactivă care se întind pe toată planeta ca niște uragane. China vede oportunitatea și preia controlul a ce mai rămăsese din Asia, insistând că sunt singurii în măsură să gestioneze cataclismul. Europa și Africa colapsează în zeci de războaie civile. Australia încearcă să nu intre în joc, dar asta îi face o țintă ușoară pentru momentul în care China îi atacă. America de Sud devine cel mai apropiat lucru de o oază de stabilitate, cu toate că nimeni nu e în siguranță din cauza norilor râncezi care poartă cu ei cenușă toxică.
Dar eu tot ajung în 2016 cu o poveste nebună despre călătoria în timp.
Piedica temporală e în plină acțiune – existența mea în 1965 face necesar să
mă nasc în 1983 pentru a-mi primi conștiința în 2016. Părinții mamei erau din nordul Angliei și au supraviețuit celui de al Treilea Război Mondial. Părinții tatii nu s-au mutat niciodată din Austria în Canada, așa că el a crescut în ruinele Vienei.
S-au cunoscut într-un spital din Geneva. Tata își pierduse amândouă picioarele încercând să oprească un atentat sinucigaș cu bombă la Muzeul Voltaire și mama orbise după ce cenușa iradiată îi atinsese genele când se ascundea într-o stațiune de schi din Alpi, care fusese distrusă pe jumătate de o avalanșă și abandonată.
Ajunsese la jumătatea Marilor speranțe când și-a pierdut vederea. O eroare administrativă i-a repartizat în aceeași cameră și au început să vorbească. Tata s-a oferit să-i citească mamei restul romanului cu voce tare. I-a luat trei zile să-l termine. După aceea, au făcut dragoste.
Niciodată n-a știut cum arăta. A murit a doua zi, pentru că sexul a fost destul de intens ca să-i deplaseze o bucată de șrapnel în valva aortică. Mama mi-a pus numele Victor și m-a dus în Argentina pentru a începe o nouă viață sau, mă rog, a încercat. A murit pe vas, undeva în Oceanul Atlantic – cancer, peste tot cancer.
Rămas orfan în larg, am fost cvasiadoptat de căpitanul vasului, un bărbat pe nume Hathaway, deși de fapt el s-a gândit doar că soția lui din Australia avea nevoie de companie. A fost o doamnă agreabilă, Marigold Hathaway, și am niște amintiri frumoase cu ea înainte de a fi omorâtă de invadatori când aveam nouă
ani.
Adolescența mea semisălbatică din regiunile periferice ale Australiei nu a fost chiar așa rea, având în vedere că ecosistemul planetei era în cădere liberă. Totul era mort în ocean. Reptilele erau OK, dar păsările și mamiferele mari dispăruseră.
Solul era toxic. Când ploua, te ascundeai sub ceva solid și impermeabil, pentru că
picurii de ploaie îți ardeau pielea. Luna părea să devină o opțiune rezonabilă
