construiesc o mașină a timpului de la zero. Era imposibil. Așa că am dezmembrat-o pe asta. Bucată cu bucată. Și mi-am dat seama cum să produc toate componentele. Am încercat cât am putut de bine să nu trișez. N-am fabricat niciuna dintre piese înainte de a fi fezabil din punct de vedere tehnic cu știința contemporană. Când am dat de un obstacol de netrecut, da, am dus tehnologia globală acolo unde am avut nevoie să fie. De asta mi-am vândut invențiile la momentele respective. Nu pentru bani. Din necesitate. Nu mi-ai spus cât de mult trebuie să te aștept.
— Nici tu nu mi-ai spus cât îmi va lua să călătoresc înapoi în timp. Cincizeci de ani, Lionel. Am fost blocat vreme de cincizeci de ani.
— Da, zice el, ei bine, bănuiesc că ne-am fi putut da unul altuia mai multe informații. Pentru a elimina niște durere.
— Ciclul e acum închis, zic eu. Și nu îl mai deschidem niciodată.
— Nu, trebuie să încerc din nou, zice Lionel. Dacă n-o faci tu, o s-o fac eu.
— Nu știți cât de aproape am fost să distrugem tot. Viața asta pe care credeți c-ați irosit-o, așa arată lumea salvată.
— Dar n-am făcut nimic, zice el. M-am copiat pe mine. Sunt un impostor.
VP - 226
— Mama mi-a spus odată că ăsta-i secretul vieții, zic eu. Toți credem că
suntem impostori. Toată lumea o păcălește.
— Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieții mele blocat într-un paradox ontologic și trebuie pur și simplu să accept asta și să merg mai departe?
— Da, zic eu. Pentru restul lumii.
— Ce-mi pasă mie de restul lumii? zice el.
— Atunci să-ți pese numai de Ursula, zic eu. N-o să ai ceva mai bun. E o viață
de iubire reciprocă, chiar dacă pe ascuns și dureros și greu, e mai rău așa decât deloc?
— Măcar în lumea cealaltă sunt un erou.
— Lionel, încă mai poți fi.
Nu înțelege, bineînțeles. A fost legat de scenariul ăsta mult prea mult timp.
Dar o să-i arăt. Și apoi o să le arătăm tuturor.
133.
Uite, n-am scris nicio carte până acum și-mi pare rău dac-am scris-o greșit, mai ales acum, la sfârșit. Se întâmplă mult mai multe lucruri, dar mă simt de parcă aș
fi abuzat deja de răbdarea ta, așa că o să termin cât de eficient îmi permite talentul meu limitat.
Îl las pe Lionel să-l trezească pe Wen și tipul pare incredibil de nonșalant în legătură cu toată afacerea. Poate că e, pur și simplu, în fișa postului. Mergem înapoi, la casa lui Lionel, și facem niște pregătiri pentru sosirea mamei, tatii, surorii mele și a lui Penny de la aeroport. Un zbor obișnuit din Toronto la Hong Kong durează aproximativ cinșpe ore, dar bineînțeles că avionul privat al lui Lionel a fost construit pentru a-l face într-un sfert din timpul ăsta.
În Lionel a avut loc o schimbare. Părea eliberat de faptul că nu mai trebuie să-și pună în aplicare masterplan-ul elaborat, dar în același timp părea cumva pierdut fără el. A fost surprinzător de maleabil, gata să vină cu mine oriunde. Ceea ce era ciudat, sigur, dar bineînțeles, eu sunt și cel care i-a dat indicațiile pentru masterplan în primul rând. I-am spus ce să facă în 1965 și a petrecut următorii cincizeci de ani făcând-o. Acum își arată și vârsta, de parcă unicul lui scop i-a ținut corpul în frâu și, fără el, ceva vital a năpârlit de pe el, dezvelind un bărbat de 93
de ani foarte obosit.
Familia mea și Penny au fost aduși la reședință inconștienți și au fost readuși în simțiri cu niște vapori incolori, inodori, care au anulat efectul gazului folosit să-i adoarmă. Lionel s-a ținut de cuvânt, nimeni nu era rănit, inclusiv Penny.
VP - 227
A existat puțină confuzie și supărare când s-au trezit în cealaltă parte a lumii.
Greta a fost convinsă că ar trebui să dea un pumn în gură cuiva, dar nu știa dacă
fratelui ei, gărzii stoice de corp sau bătrânului. Mama a vrut să sune la poliție sau la consulat sau pe oricine avea jurisdicție asupra răpirilor internaționale. Tata a făcut un calcul rapid distanță-supra-timp și a avut o groază de întrebări despre cum au ajuns în Hong Kong așa repede. Penny n-a zis nimic.
Le-am făcut cunoștință cu Lionel Goettreider.
Asta le-a atras atenția. Lionel și cu mine le-am făcut un rezumat a ceea ce se întâmplase de când mă văzuseră ultima oară. Ei au făcut tot ce-au putut să ne urmărească, dar, așa cum sunt sigur că v-ați dat seama până acum, încercarea de a lega toate rahaturile astea de călătorii în timp în cap e o corvoadă, mai ales având în vedere că, în final, măreața mea faptă eroică a fost de a păstra lumea exact așa cum știuseră ei întotdeauna că e. E greu să fii entuziasmat de ce ar fi putut fi când tot ce știi e ce e.
Cheia a fost casa lui Lionel – dovedea că lumea tehno-utopică pe care o descrisesem nu era doar o fantezie rămasă din copilărie, filtrată printr-o cădere nervoasă. Era reală și era peste tot în jurul lor și era destul de mișto.
Lionel le-a arătat mamei și tatii și surorii mele multele lui invenții incredibile, dar puteam să văd cum interesul lui Penny oscila. Nu-i pasă prea mult de drăciile astea. Îi plac cărțile făcute din hârtie și lipici, pernele pline de pene, scaunele construite din lemn și cuie, fructele care cresc în pământul moale, sărutul cu o persoană pe care o iubești.
Am stat în fața peretelui de sticlă prin care se vedea, de pe crestele ruginii, revărsarea albă a Mării Chinei de Sud. Și am vorbit.
Ăsta-i un alt lucru care îi place lui Penny – să vorbească. Și să asculte. Să se gândească bine la lucruri. Să analizeze puncte de vedere. Să încerce să înțeleagă.
Am pierdut multe în zecile de ani pe care i-am petrecut călătorind în timp, mai ales cum se simte să interacționezi cu un alt om. Am fost îngropat adânc, izolat cu beton, închis într-o cutie de oțel, lansat în spațiu, înghețat, asfixiat, tras în inima arzătoare a soarelui. M-am simțit dispărut pentru totdeauna.
Mi-au trebuit zece secunde cu Penny ca să regăsesc sentimentul. S-a uitat la mine și gata.
134.
Au niște apusuri de soare destul de frumoase în Hong Kong, iar ăsta arunca picături roz și portocalii pe apa de jos.
