construiască o persoană din toate bucățile tale sparte. Nu contează dacă se văd copcile. Copcile, cicatricile pur și simplu arată că te-ai luptat. Așa că mă opresc din încercarea de a ține toate aceste versiuni ale mele despărțite. În loc de asta, ne reîntregesc. John nu-și dă seama ce se-ntâmplă până când e deja prea târziu și a fost deja tras în noi. Tom n-are nicio idee ce se-ntâmplă în capul lui, dar nici n-avem nevoie ca el să știe. Suntem în control.
Unu. Tragem de maneta de activare a Motorului chiar când protocolul-bumerang ne trimite înapoi în prezent. Singurul prezent care o să existe vreodată.
132.
Mă trece un curent glaciar de anxietate că o să mă trezesc în spital, la puțin timp după ce m-am prăbușit la șantierul lui John și o să fiu forțat să retrăiesc întreaga secvență iar și iar și iar într-un ciclu infinit. Dar sunt scutit de oroarea asta existențială. Această ultimă călătorie în timp o fac cu aparatul instantaneu al tatii, așa că nu sunt aruncat în alți cincizeci de ani de autoexaminare paralitică.
Cu o străfulgerare de lumină și un șuierat, ajung înapoi în 2016. Mi-a luat până
acum să apreciez cu adevărat geniul tatălui meu în comparație cu al lui Lionel.
Din expresia perplexă de pe fața lui Lionel, care e la un metru de mine, e clar că n-a trecut timpul aproape deloc. Totul e așa cum l-am lăsat când am plecat, doar că nu mai țin în mână mașina timpului. Se holbează la mine, iar confuzia i se transformă în iritare.
— N-a funcționat, zice Lionel.
— A funcționat, zic eu.
— Te-ai întors în timp?
— Da.
— Dar eu sunt tot aici, zice el.
— Așa e, Lionel. Am făcut-o. Am salvat lumea împreună.
Îl îmbrățișez. Stă țeapăn, jenat când ni se ating corpurile unul de altul.
— Nu, zice Lionel. O să încerci iar.
VP - 224
Chestia e că nu-l îmbrățișez pe Lionel pentru că mi-a fost dor de el. Am făcut-o ca să ajung destul de aproape de el pentru a ciupi un nerv din cotul lui, trimițându-i o săgeată iradiată de durere până în gât, în timp ce i-am rupt de la încheietură dispozitivul pe care îl folosește pentru a acționa sistemele clădirii și am călcat pe el, strivindu-i componentele delicate sub călcâi.
Are o alarmă, pentru că, imediat ce nu mai e pe încheietura lui, ușile de securitate se deschid și Wen, șoferul cu ceafa lată, aleargă înăuntru cu pistolul scos.
Îl trag pe Lionel în fața mea, ca scut uman, și îl împing un pic în direcția lui Wen, iar el face un pas instabil, involuntar în față, pentru a-și păstra echilibrul. Wen tresare, neștiind dacă principala lui sursă de venit e pe cale să cadă cu fața la podea.
Mă folosesc de ezitarea de moment pentru a mă lansa spre Wen, dintr-o parte, ca să nu fiu o țintă așa mare. N-am nici cea mai vagă idee de unde știu să fac asta.
Wen își întoarce brațul, dar e prea târziu.
Mâna mea prinde mâna lui, în care e pistolul, întorcându-l în partea opusă mie, rupându-i degetul de pe trăgaci, în timp ce îi dau un umăr în nas, spărgându-i cartilajul.
Cealaltă mână a mea se strânge în jurul cefei lui Wen și, cu precizie și forță, tai accesul muscular la coloana lui vertebrală.
Picioarele lui Wen cedează și, conștient, dar temporar paralizat, cade la pământ, lăsându-mi pistolul în mână. Din nasul spart al lui Wen țâșnește sânge, dar nu-și poate mișca corpul mai jos de umeri, așa că zvâcnește ca un păianjen captiv.
Lipesc țeava pistolului de fruntea lui Lionel.
Toată afacerea ia, cum să zic, cam două secunde, și chiar dacă eu sunt cel care a făcut totul, mi se pare imposibil de tare.
Se pare că integrarea lui Victor în conștiința mea mi-a dat acces la ciudatul lui antrenament militar de supraviețuire postapocaliptică. Lucru care îmi deschide niște posibilități interesante în ceea ce privește alegerile mele viitoare de viață, dar acum îmi pasă de un singur lucru – să mă asigur că Penny și familia mea sunt în siguranță.
Sunt cu piciorul pe gâtul lui Wen și cu pistolul apăsat pe fruntea lui Lionel destul de tare ca să-i las o urmă.
— Așteaptă, zice Lionel. A fost ideea ta. Nu-ți aduci aminte? Tu mi-ai spus să
fac să pară că i-am răpit. Tu ai zis că o să ai nevoie de motivație. Sunt în siguranță, nu i-am rănit. Chiar și Weschler, femeia, Penelope, a fost un fals. Am angajat un VP - 225
regizor de filme de acțiune din Hong Kong să filmeze toată scena. El crede că-i pentru un reality-show japonez.
— Cealaltă cronologie a dispărut, zic eu. Permanent. De-abia am salvat realitatea asta.
— Nu, zice el, nu se poate ca asta să fie viața mea.
— Ba da, zic eu.
— Dar am irosit-o pe toată, zice Lionel.
— Ai construit o mașină a timpului, Lionel, zic eu. Ești cel mai mare om de știință care a trăit vreodată.
— N-am construit-o, zice el. Am copiat-o.
Dă din cap către o scobitură mică în perete. Îmi răsucesc papucul pe gâtul lui Wen până își pierde cunoștința, iar după aia fac un gest cu arma. Lionel merge șontâc-șontâc – dispozitivul de încheietură monitorizează funcționarea optimă a benzilor de pe picioarele lui, iar fără el face pași nesiguri și dezechilibrați. În scobitura din perete e o cutie micuță cu un scanner genetic pe care îl poate deschide numai Lionel.
Adăpostită înăuntru e mașina timpului.
— Mi-ai lăsat asta pe 13 iulie 1965. Nu știu dacă a fost intenționat, dar… ai făcut-o. Am înțeles că nu puteam pur și simplu s-o folosesc eu. Ar fi fost catastrofal pentru realitate așa cum o știm noi. Dar nu eram în stare să
