VP - 228
— Te cred, zice Penny. Dacă mai contează.
— Contează enorm, mărturisesc eu.
— Dar nu știu dacă destul, zice ea.
— Măcar e un început?
— Măcar e un început.
— OK, zic eu.
— Bine, zice ea, e posibil ca toată chestia asta să fie e farsă elaborată pe care ai copt-o cu grijă ca să mă fraierești să mă-ndrăgostesc iar de tine. Dar dacă e, na, puncte-n plus pentru creativitate.
— Când zici să te-ndrăgostești iar de mine, spun eu, înseamnă că nu mai erai îndrăgostită de mine?
— Da, îmi răspunde Penny. Nu știu. În mare parte da.
— Și acum?
— Acum e mult mai complicat, zice ea.
— Nu pot să schimb ce s-a-ntâmplat. Am acces la un căcat de mașină a timpului și tot nu pot s-o fac. Plus că ar trebui să explic cum realitatea e ca o crème brûlée și nu cred că asta o să mă ajute prea mult. Cred că partea aia a mea a dispărut, dar înțeleg dacă garanțiile mele nu înseamnă nimic. Pot să-mi cer scuze până mor, și o s-o fac dacă mă lași, dar cel mai bun mod la care mă pot gândi ca să luăm înapoi ce am avut e să-ți arăt în fiecare zi din viețile noastre că
așa ceva n-o să se mai întâmple niciodată. Dar dacă tu simți cu adevărat că nu mai putem lua înapoi ce am avut, că e pierdut pentru totdeauna, o să accept asta.
Chiar o s-o fac.
— Mda, zice ea, nu la asta mă refeream când am zis că-i complicat.
— OK, spun eu.
— Sunt însărcinată, rostește Penny.
— Cu un copil? mă mir eu.
— Mda. Însărcinată cu un copil.
— E ciudat, zic eu, pentru că tocmai am salvat de unul singur continuumul spațiu-timp, civilizația, până și realitatea, iar ăsta e, chiar și-așa, cel mai bun lucru care mi s-a-ntâmplat azi.
— Am făcut testul azi-dimineață, zice ea. Sau ieri. Sau ce zi o fi fost când m-am trezit ultima dată la mine-n pat.
— Îmi pare rău că nu am fost acolo când ai aflat.
— Erai ocupat să salvezi, na, lumea.
— Până și realitatea.
— Nu ți-o lua-n cap. Nimeni în afară de cei din camera asta nici măcar nu știe că s-a-ntâmplat. De fapt, tot ce-ai făcut cu adevărat a fost să nu distrugi realitatea VP - 229
mai tare decât ai făcut-o ultima dată. Așa că hai s-o lăsăm mai moale cu salvatorul călător în timp.
— Știi, zic eu, într-o altă realitate sunt, cum să zic, războinicul ăsta apocaliptic superdur.
— Vrei să-l păstrăm? mă întreabă.
— Mai mult ca orice altceva, îi răspund.
— Și eu mă simt cam la fel, zice Penny.
— Penny, îmi pare rău.
— Și mie îmi pare rău. Și nu mă-ntreba de ce. Pentru că, crede-mă, am avut îndoieli majore cu privire la tine. Am avut niște gânduri negre, de căcat, răzbunătoare. Și e greu să le șterg pe toate și să mă prefac că nu au existat niciodată. Dar mi-ar plăcea să încerc.
— Și mie, zic eu.
— Nu-mi vine să cred că te cunosc de mai puțin de o lună, spune ea.
— Avem timp, zic eu.
Aproape am terminat povestea asta și nici măcar acum nu-s un scriitor destul de puternic ca să transmit cum se simte să mă sărut cu dragostea incontestabilă
a vieții mele după cincizeci de ani, așa că o să-ncerc să ți-o zic simplu – e grozav.
Dar e ceva ce Penny nu spune. Ce n-o să zică niciodată. Ce n-o să discutăm niciodată, nici măcar o dată. Nu știe exact când am conceput bebelușul. Eram morți unul după altul și nu ne interesa când și unde o făceam. Putea să fie una din două sau trei sau patru ocazii. Și putea să fie cu John. Genetic, e irelevant.
Psihologic, n-am nicio idee. Poate că nu contează. Poate că nici n-ar trebui s-o menționez. Poate e ceva minunat care a ieșit din ceva groaznic. Poate ăsta e un mod egoist de a o împacheta Poate că-s nesimțit și numai pentru că m-am gândit că momentul pasager, evaziv al concepției a ceva atât de capital și obișnuit ca începutul unei vieți de om ar putea avea orice influență asupra felului în care va fi copilul nostru. Poate ar trebui pur și simplu să tac dracului din gură și să mă
