pentru relocare. Doar că având în vedere că economia globală era țăndări și toate VP - 217
națiunile funcționale erau într-o stare continuă de război, nimeni nu construia rachete.
La șapteșpe ani m-am înrolat în Noua Armată a Pacificului, o alianță militară
forțată între China și Australia, care împărțeau Antarctica și o foloseau ca o bază
stabilă pentru a lansa lovituri împotriva Republicii Sud Americane. Noua Armată
a Pacificului ținea foarte mult la testările riguroase pentru a determina locul fiecărui individ în mașinăria socială și eu am fost repartizat la Cercetare și Dezvoltare, ceea ce însemna că aveam șansa de a studia știința și ingineria, în loc de a învăța moduri eficiente de a omorî oameni. Mă rog, scopul era să inventezi moduri mai eficiente de a omorî oameni, dar chiar și-așa – erau cărți în ecuație.
Eram pe un drum sigur de promovare în rândurile armatei când m-am prăbușit în laborator, pe 11 iunie 2016, înjurând și zvârcolindu-mă. Când mi-am revenit, am perorat o poveste dementă despre cum am călătorit în timp pentru a fi martor la accidentul inițial care a declanșat apocalipsa.
Comisia de cercetare din Noua Armată a Pacificului era destul de deschisă la fenomenele inexplicabile, lucru care presupun că se întâmplă când lumea ta e devastată de un fenomen inexplicabil. Superiorii mi-au crezut povestea și au trimis-o mai departe pe calea ierarhică. Un general cu legături politice, Antares Liong, era foarte interesat de călătoria în timp – credea că ar fi fost o modalitate foarte bună de a-și învinge dușmanii înainte de a-i deveni dușmani. Am fost repartizat într-un grup clandestin care avea ca scop construcția unei mașini a timpului.
În cele din urmă, colegii mei au fost cu toții executați pentru că nu au reușit să
inventeze călătoria în timp. Statutul meu ca vizionar care a determinat crearea programului mă salvează de un glonț în cap, dar am parte de un alt tip de moarte
– sunt înghețat într-o cameră criogenică până la un timp în care călătoria în timp e inventată cu adevărat. Presupun că n-o să se-ntâmple niciodată, așa că în timp ce frigul mă trage într-un somn fără vise, o consider cea mai fericită moarte pe care mi-o poate oferi lumea asta.
A reușit cineva, în cele din urmă, să rezolve problema călătoriei în timp, m-a dezghețat și m-a trimis înapoi în 1965? Nu știu. Partea asta nu e în amintirile care mă înghit. Aș fi putut fi înghețat o săptămână sau zece mii de ani. Tot ce știu e că
tot ce cred a fi adevărat e asediat de o nouă realitate, persistentă prin volum, claritate și forța că ceea ce ar trebui să se întâmple e așa – Lionel trage maneta, dispozitivul se oprește, e pe cale să explodeze, iar eu nu-l opresc.
Apocalipsa s-a întâmplat deja. Cineva m-a trimis aici nu ca să opresc sfârșitul lumii, ci ca să fiu martor la începutul lui.
VP - 218
130.
Acum înțeleg. A fost întotdeauna un ciclu cauzal.
Treaba mea e să resetez cronologia pentru a ajunge din nou în 2016-le meu, asigurându-mă că experimentul lui Lionel reușește, așa cum ar fi trebuit. Însă
ceea ce am încercat să-i explic lui Lionel înainte de a mă trimite aici, ceea ce el a refuzat să accepte chiar și după tot ce s-a întâmplat cu Ursula, este că faptul de a călători în timp nu e o modalitate de a repara greșelile. Ci una de a face greșeli și mai mari. Lumea mea nu poate fi adusă înapoi. Când am călătorit în 1965 pentru prima dată, am șters-o permanent. Realitatea aia e pierdută pentru totdeauna și nu e timp s-o jelim. Singurul lucru care contează acum e să mă asigur că Motorul Goettreider nu explodează și distruge jumătate din planetă.
Am așadar un obiectiv simplu – să opresc apocalipsa.
Și singura speranță e să acționez exact la fel. De fapt, orice încercare de a acționa diferit va cauza cronologia apocaliptică de care creierul meu e inundat acum. Experimentul lui Lionel trebuie să eșueze, dar să eșueze în siguranță. Când el se va panica și va opri Motorul, eu trebuie să fiu pregătit să-l repornesc, înainte de a se produce accidentul nuclear.
Am crezut că realitatea lui John era cel mai rău scenariu. Dar realitatea lui Victor este cu mult mai rea. Se pare că 2016-le lui John e cel mai bun lucru la care pot spera. Și probabilitatea de a se întâmpla se diminuează cu fiecare secundă.
Trebuie să preiau controlul asupra corpului ăstuia. Însă, chiar și având cincizeci de ani să mă pregătesc, nu mi-am făcut un plan pentru asta – pentru Victor.
Ocupăm împreună acest creier, așa că știu ce vrea el, la fel cum el știe ce vreau eu. Victor urmează să se nască doar dacă apocalipsa are loc. În această
cronologie, nimeni nu împiedică Motorul să se topească. Am nevoie ca Tom să
tragă maneta, iar Victor trebuie să-l oprească. Cel care reușește va exista.
În acest moment, ambele cronologii sunt la fel de posibile.
La dracu’!
Mă simt de parcă aș înota într-o mâzgă corozivă de amintiri și impulsuri și crezuri, mintea lui Victor inundând-o pe a mea în felul în care Oceanul Pacific a inundat craterul cu fund de sticlă pe care explozia l-a săpat în Pământ. Scuze, pe care îl va săpa în Pământ în of, sub treizeci de secunde.
Lionel a activat deja Motorul. Eu deja m-am mișcat ca să văd mai bine. În câteva secunde, fâșia de energie mă va lovi. Câmpul meu de invizibilitate va fi spart. Lionel mă va vedea și va trage maneta, oprind Motorul. El se va supra-încălzi, iar fâșiile inofensive de energie vor deveni distructive. Observatorii vor țipa în timp ce camera din jurul lor se va dărâma. Jerome o va salva pe Ursula, VP - 219
dar își va pierde brațul. Eu îl voi împinge pe Lionel înspre siguranță și voi trage maneta înapoi, exact când aparatul meu stricat de călătorie în timp declanșează
funcția de urgență care mă trimite înapoi în viitor.
Toate lucrurile astea se vor întâmpla în următoarele douăzeci și una de secunde.
Asta înseamnă că am douăzeci de secunde să salvez lumea.
131.
Douăzeci. Prima fâșie de energie erupe din bobinele de absorbție ale Motorului. Cei Șaisprezece Martori reacționează, unii șocați, unii încântați, unii fascinați. Tom nu știe că noi, ceilalți, suntem în mintea lui și, pentru că atenția îi e distrasă de Motor, am posibilitatea să preiau controlul. Dar înainte să fac asta, Victor atacă, trăgându-mă în pereții stratificați ai amintirii. Par solizi, dar sunt gumați și se pliază ca o membrană, iar noi cădem într-unul, un portal de nisipuri mișcătoare către un alt timp.
Nouășpe. A doua fâșie erupe din Motor. Asta e cea care îi perturbă lui Tom câmpul de invizibilitate, dar el e mult prea ocupat să fie orbit de spiralele sclipitoare pentru a-și da seama că și-a pierdut camuflajul. Sunt în dormitorul lui Robin Swelter, care țipă în timp ce frate-său îmi trage un pumn în față. Dar visul ăsta e logic, alunecos și instabil, așa că pumnul lui Victor mă dă peste cap într-o altă amintire.
Optsprezece. Lionel e stupefiat să-l vadă pe Tom apărând de nicăieri în laboratorul său. Aterizez într-un scaun în sala de conferințe din firma de arhitectură a lui John. Victor sare la mine peste masa de arțar epoxidat, asociații mai tineri holbându-se muți. Totul e lipicios și elastic, un tărâm al cerii topite.
Șapteșpe. Tom îngheață când își dă seama că Lionel îl poate vedea. Dar nu e doar o panică incipientă. E un dezastru aici înăuntru, cu mai multe conștiințe distincte luptându-se pentru controlul cognitiv. Pentru Tom, gândurile lui sunt un ecou bâlbâit al unor imperative în conflict pe care le ia drept frică. Eu sunt pe gazonul din fața clădirii de apartamente, mama își citește romanul pe iarbă, tata lucrează la biroul lui, lămâiul apără geamul camerei. Victor pilotează o mașină
zburătoare – vine spre mine. Când încerc să mă feresc, John mă ține strâns.
